Echipa de rugby a României a pierdut (38-41) în Germania, chiar în prima etapă a ediției 2017/2018 a Cupei Europene a Națiunilor – Rugby Europe Championship. Neașteptat pentru mulți, ținând cont de rezultatele și evoluțiile Stejarilor de anul trecut, deloc surprinzător pentru câțiva, adică pentru aceia care nu privesc de sus dezvoltarea sportului cu balonul oval la scară planetară, implicit pe ”Bătrânul Continent”, eșecul a readus în discuție problemele de fond cu care se confruntă la noi (și) această disciplină sportivă centenară. ”Ce trebuie făcut?”, aceasta este întrebarea. Iar răspunsurile sunt numeroase fiindcă și în rugby problemele s-au tot adunat, de la an la an, din 1990 încoace, fără ca prea multe dintre ele să fie și rezolvate.

La noi, în rugby, s-a spus dintotdeauna că naționala de seniori este vitrina acestui sport. Și că de rezultatele și evoluțiile sale depinde totul. Mai exact depinde însăși existența acestui sport la noi. Din nefericire, n-a fost deloc așa. Și chiar și atunci când România câștiga în fața unor națiuni precum Franța, Țara Galilor, Scoția și Italia, entuziasmul dura, de regula, trei zile. Iar apoi toată lumea se preocupa de fotbal. Așa se explică faptul că în perioada comunistă nu s-au ridicat/modernizat stadioanele de rugby – la ”Arcul de Triumf” acțiunea de modernizare a început prin 2002-2003. Așa se explică faptul că rugby-ul n-a devenit sport practicat în școli – a fost un demers la instituțiile de învățământ ce țineau de Ministerul Transporturilor. Așa se explică faptul că, din 1990 încoace, în contextul în care multe întreprinderi au dispărut, și echipele de rugby (și nu numai de rugby) ce aparțineau de ele au avut cam aceeași soartă… Și aceasta deși naționala a continuat să se califice la Cupa Mondială, ediție de ediție, rămânând acea ”vitrină” despre care se vorbea, însă una în fața căreia au zăbovit din ce în ce mai puțini. Fiindcă rugby-ul n-a avut în România acea dezvoltarea din Regatul Unit, din Franța, din Noua Zeelandă, din Africa de Sud, țări în care acest sport s-a transformat, în timp, într-un mod de viață – comunitatea locală s-a atașat de el cu trup și cu suflet. La noi, s-au făcut echipe doar fiindcă trebuia raportată existența lor la centru. Iar după 1990, când au dispărut unitățile economice de care țineau, nimănui nu prea i-a păsat că o dată cu ele s-a ales praful și de formațiile de rugby (dacă era altfel, atunci ar fi existat și acum).

Desființarea formațiilor de seniori a antrenat-o și pe aceea a grupărilor de copii și juniori, tot mai vulnerabile în condițiile profesionalizării rugby-ului Iar o dată cu dispariția lor s-a tot micșorat și numărul practicanților (legitimați) acestui sport. Numărul mic de jucători a afectat valoarea loturilor naționale. Iar România, în loc să se lupte cu Franța, Țara Galilor, Scoția și Italia, de la egal la egal, cum o făcea cândva, a ajuns să viseze la o nouă victorie cu Georgia… A ajuns să piardă cu Portugalia, cu Rusia, cu Spania și acum, după 70 de ani, cu Germania. La seniori, dar și la juniori situația e cam aceeași. România își pierde, ușor-ușor, aureola de națiune cu pretenții la integrarea în elita rugby-ului, riscând să fie înghițită de pluton.

Din păcate, problemele nerezolvate la timp, unele în anii 90, atunci când încă existau resurse, s-au tot strâns. Ele au generat alte probleme. Multe dintre ele tot nerezolvate la timp. Și s-a ajuns, după cum ați văzut, la un efect de domino. A ”căzut” un club/o echipă de seniori… A tras după el/ea cel puțin un club/o echipă de juniori. Au ”căzut” cluburi/echipe din aceeași zonă geografică s-au împuținat posibilitățile de a disputa meciuri de pregătire, turnee zonale șamd. Cei mai în vârstă spun, de pildă, că în județul Constanța, înainte de 1990, a existat o întreagă serie de Divizia B la rugby… Astăzi, nici măcar marea echipă a Farului din Constanța (șase titluri naționale) nu mai participă la campionat, retrăgându-se din SuperLigă în 2015.

Ce ar trebui făcut?

Fără a revendica vreuna dintre ele, ca autor (ele au mai fost enunțate în timp, fără vreun folos), îmi permit să prezint (doar) 7 soluții pentru relansarea rugby-ului românesc. Firește că pe hârtie ele pot suna (foarte) bine. Problema este că nu de planuri, de soluții a dus lipsă rugby-ul românesc, ci că niciuna sau prea puține idei au fost puse în practică. Sau că după ce au fost materializate, la scurt timp, s-a renunțat la ele…

Creșterea importanței pe care o are educația fizică și sportul (rugby-ul) în sistemul nostru de învățământ

Se vorbește de atâta timp de faptul că educația fizică și sportul merită o poziție mai bună, o atenție mai mare în școlile de la noi. Se pomenește de faptul că ai noștri copii sunt fie firavi, fie supraponderali fiindcă nu mai fac mișcare. Sau pentru că fac prea puțin. Și cu toate acestea, sportul rămâne marginalizat în sistemul nostru de învățământ. Când în alte țări (Regatul Unit, SUA) nu există școală fără activitate în sporturile de echipă sau în cele individuale, fără baze sportive care, multe dintre ele, le depășesc ca înzestrare pe acelea ale unor echipe de seniori de la noi.

După mine, educația fizică și sportul trebuie diferențiată de celelalte materii școlare – se pune, tot la noi, problema supraîncărcării programului copiilor. Fiindcă această disciplină nu trebuie comparată cu matematica, fizica sau chimia, care sunt strict intelectuale, ea fiind, de fapt, ”o recreație mai mare”. De asemenea, cred că ar trebui să reapară acele ore de colectiv sportiv (mi-a amintit de ele, anul trecut, dl Toma Prădatu, fostul secretar al FR de Gimnastică), ore în care elevii practicau sporturi de echipă – se numeau colectiv sportiv fiindcă ele încurajau lucrul în echipă (în colectiv).

Vă veți întreba, desigur, de ce se tot vorbește despre acordarea unei importanțe mai mari educației fizice și sportului în școală fără să se facă și ceva concret în direcțîa aceasta. Un posibil răspuns. Pe la mijlocul anilor 90, am făcut un interviu cu un ministru al educației (cred că era Andrei Marga), pe când lucram la ”ProSport”, împreună cu o colegă, Dana Rainov. Și am întrebat atunci de ce sunt atât de puține ore de sport în programa școlară. Răspunsul a fost cam așa: ”Când se stabilește curricula, fiecare inspector școlar încearcă să aloce cât mai multe ore pe disciplina lui. Și când e să se taie, atunci se taie sportul și lucrul manual”. Altfel spus, există și în acest caz, ca peste tot, de altfel, tot felul de interese. Ciudat este că se vorbește tot mai mult despre faptul că elevii din România sunt supraîncărcați cu tot felul de materii, li se vâră pe gât, cu pâlnia, cunoștințe care nu le folosesc mai apoi, iar când vine vorba să li se relaxeze programul este tăiat sportul, adică materia care presupune mișcare – se uită, așadar, de cunoscuta expresie ”Minte sănătoasă în corp sănătos”.

Firește că o mărire a numărului orelor de educație fizică și sport în școlile noastre, dar mai ales obligativitatea participării la ele nu vor rezolva dintr-o dată, imediat problema sportului (rugby-ului) de performanță de la noi. Însă astfel nu vor mai fi copii (adulții de mai apoi) care să nu știe nici măcar cu ce se ”mănâncă” acesta. Care să nu știe să alerge, să sară. Cu siguranță că nu vor deveni toți performeri, dar ei vor constitui potențialii spectatori de la manifestările sportive viitoare. Astăzi, sunt mulți români care nu știu ce sunt acelea buturi, de pildă… Sau care cred că se folosesc pentru a întinde rufe la uscat… Și atunci cum să ai jucători de rugby, implicit naționale puternice, când totul se rezumă la un cerc de inițiați, când aria de selecție e restrânsă, iar numărul spectatorilor e infim? De altfel, una dintre cauzele nedezvoltării sportului cu balonul oval la noi a fost aceasta: multă vreme, rugby-ul a fost socotit ”deschis” doar celor care l-au practicat… Iar cei care l-au practicat nu erau de ordinul sutelor de mii ca în Regatul Unit, Franța sau Noua Zeelandă pentru a asigura audiența presupusă de o sponsorizare corespunzătoare sau de o mediatizare pe măsură.

Text și foto: Marian Burlacu

(va urma)