Sunt multe tragedii petrecute în sport, semn că oricât de antrenat și puternic ai fi, tot la starea ceasului biologic ești – dacă nu mai face tic-tac, atunci… Nu mi-am propus să scriu despre aceste drame, din ciclism, fotbal, handbal, baschet, ar fi multe, fie și numai cele din sportul românesc, dar vreau să spun povestea unui fotbalist care a murit 4 ore, iar acum învață să vorbească, să meargă și chiar să mănânce!

În Ziua de Florii, adica pe 17 aprilie, Andrei Ghiță, fotbalist la Gloria Islaz, în Liga a 5-a ilfoveană, avea meci în deplasare, la Dărăști, în cadrul etapei a 17-a. Nu știm ce energii negative a atras Andrei asupra lui, cert este faptul că ziua, luna, meciul, adversarul, toate aveau să-i fie aproape fatale. Să-l ascultăm:

”Echipa mea a dominat meciul, am aflat că până la urmă am și câștigat cu 4 – 0, însă, ca un făcut, eu n-am dat gol – am ratat mult, am avut ocazii, dar mingea nu voia să intre în poartă. În repriza a doua, cam după 10-15 minute, am primit o pasă peste fundaș și eram în plină alergare spre poarta adversă, având mingea la picior. Eu spun ce-mi aduc aminte că s-a petrecut în acele secunde – eu sunt dreptaci, dar am ridicat piciorul stâng să șutez, că nu mai aveam timp să-mi fac mingea pe dreptul, și am văzut că cineva din lateral a venit și mi-a luat piciorul de sprijin. Am căzut pe spate, cu capul de teren. M-am ridicat cam greu, dar după 5 secunde am căzut din nou – din acel moment mi s-a rupt filmul, n-am mai știut nimic. După mai bine de patru ore, am reușit să disting persoana de lângă mine, era fratele meu care venise cu mine la Spitalul Municipal. Nu pot să spun că am murit, în acea perioadă cât am fost inconștient, n-am văzut luminițe, n-am nicio amintire, am fost doar un corp inert”, ne-a povestit fotbalistul.

Accidentul lui Andrei i-a pus în mare încurcătură pe medici, nu știau ce are, de ce este în comă, de ce nu se mișcă, de ce nu simte nimic – i-au făcut tot felul de analize, pentru ca într-un final să descopere că Ghiță avea o fisură cervicală, care ar fi putut să-i fie fatală, dacă ar fi fost mai intensă.

”Au crezut că m-a lovit cineva, dar acolo a fost vorba de un meci public, cu oficiali, cu poliție prezentă, cine să mă lovească? S-a ajuns la concluzia că în căderea mea pe spate m-am lovit de o piatră, care mi-a provocat fisura. Și este posibilă această variantă, pentru că terenul de la Dărăști era făcut nou și avea și ceva nisip, pe anumite porțiuni.
Când am ieșit din spital, nu puteam vorbi coerent, iar pe partea dreaptă aveam pareză. Acum, după șase săptămâni de la accident, sunt bine – mă mișc un pic, stau în picioare, aproape că pot să ajung la toaletă, dar mai am mult până să încep terapia fără bani. Fac și acum, dar mă costă 200 de lei ședința și 50 de lei injecția, mi-e greu financiar, pentru că nu am un serviciu, doar soția lucrează.

…Vorbesc bine, acum și mă bucur că nu mi-a dispărut optimismul. De altfel, în tot acest timp de covalescență, i-am simțit pe oameni aproape – primesc mesaje de la mulți locuitori din Islaz, care mă-ncurajează și mă așteaptă la ei, chiar dacă eu nu sunt de prin partea locului. Dragostea lor, compasiunea cu care mă-nconjoară îmi dau putere să lupt și mă fac să cred că nu i-am dezamăgit pe cei care au crezut în mine.

Și mai este ceva, mâine, 30 mai, merg din nou la Spitalul Municipal, să mă-ntâlnesc cu doctorul Teleanu, neurologul care mi-a redat viața și care mi-o va controla în viitor. Poate îl găsesc și pe fizioterapeutul nevăzător, care m-a consultat cu mâinile lui, după accident, și care mi-a spus că în 5-6 luni o să-mi revin. Trebuie să lupt și eu, vreau ca anul 2022 să fie doar o amintire tristă și nimic mai mult”!