Naționala de rugby a reușit, după o așteptare de șapte ani, să se impună din nou în fața Georgiei: 8-7 (5-7). Un succes care a adus Stejarilor Cupa ”Antim Ivireanul” și care le-a mărit considerabil șansele de a se califica la ediția din 2019 a Rugby World Cup. Un succes care arată că România nu este cu nimic mai prejos decât Georgia, o formație care capătase, îndeosebi în ultimii ani, o cotă importantă în sportul cu balonul oval din Europa – s-a vorbit deseori, după RWC 2015, despre posibila sa integrare în Turneul celor 6 Națiuni. Dincolo de victorie se ridică o mare întrebare: ce a câștigat sau, mai degrabă, ce a pierdut România participând, din 2000 încoace, la Cupa Europeană a Națiunilor (Rugby Europe Championship)?

În urmă cu 17 ani, atunci când fosta Cupă FIRA (sau Campionatul European FIRA) s-a relansat, naționala noastră era socotită a fi marea favorită a întrecerii. Pe de o parte fiindcă ea era singura dintre participante care câștigase în fața unor formații din elita continentală (Franța, Țara Galilor și Scoția), și nu o singură dată. Pe de altă parte pentru că la acea vreme țara noastră se afla pe un loc 3, după Franța și Noua Zeelandă, ca număr de jucători legimitați în prima divizie franceză. Lucrurile păreau simple: România trebuia să câștige competiția, an de an. Și nu oricum, ci impunându-se la diferențe de 30, 40, 50 de puncte în fața Georgiei, Rusiei, Spaniei, Portugaliei, Olandei, Germaniei, Belgiei, Ucrainei șamd. De ce? Pentru a dovedi celor care administrau Turneul devenit al celor 6 Națiuni că locul nostru nu este în Cupa Europeană a Națiunilor, ci în competiția de elită a continentului.

În stil românesc, specific legendei Meșterului Manolei, acest deziderat n-a fost atins. Luptele interne, precum și o infatuare, un mod superior de a ne trata adversarii au făcut ca România să piardă mai apoi, în premieră, în fața Georgiei, Portugaliei și Rusiei – cu Spania mai înregistrasem un eșec, la începutul anilor 90. Mai mult decât atât, conflictul dintre federație (FRR) și jucătorii care evoluau în Franța, conflict izbucnit după Cupa Mondială din 2007, a pus în pericol însăși calificarea la ediția din 2011 – România a prins cu greu recalificările, iar apoi a depășit Uruguay-ul în meci de baraj. Și tot atunci, ca urmare a acelui conflict, FRR a blocat transferul rugbyștilor noștri afară (s-au stabilit niște sume minime de transfer care au împins cluburile din Hexagon să-și caute jucătorii nu în România, ca până atunci, ci în Georgia, o piață mult mai ieftină). Ceea ce a făcut ca din 2010 și până ieri România să nu mai câștige în fața Georgiei, o formație ai cărei rugbyști au progresat evident evoluând în Hexagon.

Din anii 50 și până în 1990, naționala noastră de rugby a avut numai de câștigat jucând, an de an, împotriva Franței, în Cupa (Campionatul European) FIRA. Și francezii aveau interesul să joacă cu noi – prin FIRA (Federația Internațională de Rugby Amator), organism pe care îl controlau, ei încercau să facă ceea ce a reușit FIFA în fotbal, adică să scoată un sport inventat de britanici din sfera acestora de influență. Totodată, ei testau în meciurile cu noi jucători pentru Turneul celor 5 Națiuni.

Din 2000 încoace, jucând în Cupa Europeană a Națiunilor, România a avut numai de pierdut. Fiindcă ea a înfruntat echipe mai slabe, fără vreo victorie în fața națiunilor majore (cu excepția Germaniei, care a câștigat cu Franța în perioada interbelică). Echipe care, jucând contra noastră, au devenit tot mai bune. Atât de bune încât unele dintre ele, Georgia în special, au ajuns să ne bată… Altfel spus, România a bătut pasul pe loc, în timp ce restul formațiilor din CEN au progresat.

Astăzi, naționala noastră de rugby are o misiune din ce în ce mai complicată. Obiectivul ei rămâne același ca în 2000: să câștige competiția, an de an, impunându-se la diferențe de 30, 40, 50 de puncte în fața Georgiei, Rusiei, Spaniei, Portugaliei, Olandei, Germaniei, Belgiei, Ucrainei șamd. Pentru a dovedi – și o repet – că locul nostru nu este în CEN (REC), ci în Six Nations. Iar victoria de ieri, din fața Georgiei, chiar dacă este una la limită (8-7) poate fi un prim pas pe drumul relansării Stejarilor. Pentru că arată că ei nu sunt cu nimic inferiori jucătorilor supranumiți Lelos.

Obținut la câteva zile după ce forul mondial, World Rugby, a anunțat că România va întâlni, din nou, națiunile majore, în meciuri test, din 2020 încolo, succesul cu Georgia arată că orice e posibil. Și ar trebui să dea și mai multă încredere Stejarilor. Fiindcă ei au o problemă legată de încredere. De aceea (cred) s-a observat o diferență evidentă între jocul lor din meciurile test de astă toamnă și cele din CEN, primăvara aceasta (în ultimele a existat o miză și s-a simțit acea ”teamă de eșec” specifică sportivilor noștri). Și tot de aceea s-a pierdut meciul din Germania – când conduceam cu 38-20, în minutul 50, în loc să ne ducem peste adversar, să majorăm diferența (*), am tras pe dreapta, permițând adversarei să se impună la limită (38-41).

Așadar, după mine, important nu este atât să câștigăm meciurile test cu națiunile majore, din 2020 încolo, cât mai ales să ne impunem la diferențe clare în fața adversarilor din CEN, în fața Georgiei, Spaniei, Rusiei și a celorlalte formații care se află sub noi în clasamentul World Rugby.

România a recucerit Cupa ”Antim Ivireanul” la rugby după victoria (8-7) în fața Georgiei / Foto: Marian Burlacu

(*) Când Anglia ne-a învins cu 134-0, în 2001, englezii au declarat că nu se puteau opri (nu puteau ”trage pe dreapta”, adică nu puteau juca la mișto) fiindcă ei ”respectă prea mult rugby-ul românesc, naționala noastră”. Cam aceasta ar trebui să fie și atitudinea Stejarilor când întâlnesc celelalte națiuni din CEN. SĂ LE RESPECTE LA FEL DE TARE CUM ȘI ENGLEZII NE-AU RESPECTAT PE NOI, ÎN 2001.