Continuăm serialul în care prezentăm o istorie a principalelor grupări fotbalistice din localităţile situate pe raza actualului judeţ Ilfov. După Sportul 30 Decembrie, IUPS Chitila, Viscofil, Fulgerul Bragadiru, Sportul Ciorogârla, Danubiana, CS Otopeni, Victoria Brăneşti, Mecos, Intergaz, Concordia Chiajna și FC Snagov în acest număr ne-am ocupat de CS Mogoșoaia.

Puțină istorie și geografie
Localitatea Mogoșoaia este atestată documentar din secolul XVII, numele venindu-i de la văduva boierului Mogoș, cel care deținea pământurile din zonă. Peste un secol, domnitorul Constantin Brâncoveanu a cumpărat câteva moșii pe malul lacului, ridicând celebrul Palat Mogoșoaia (un ansamblu care cuprinde palatul propriu-zis, biserica Sfântul Gheorghe, turnul de poartă, cuhnia, vila d’Elchingen, serele, zidul de incintă, parcul și ghețăria), în stilul care avea ulterior să-i poarte numele, cel brâncovenesc. La finele secolului XIX, satul Mogoșoaia era parte a comunei Bucoveni (alături de Chitila, Buftea, Odăile), din plasa Snagov a județului Ilfov. În 1950 a fost inclus în raionul Grivița Roșie al orașului republican București, iar în 1968 a devenit comună de sine stătătoare, ca suburbie a Capitalei. În 1981 a trecut în subordinea SAI care din 1998 a devenit județul Ilfov.
Din punct de vedere geografic, comuna este situată în nord-vestul Capitalei, la 13 km, pe malul stâng al râului Colentina, care formează lacurile Chitila și Mogoșoaia. Este alcătuită doar din satul de reședință. Se întinde pe o suprafață de 2.642 ha, având circa 750 ha în intravilan și peste 1.860 în extravilan. Populația sa se ridică la aproximativ 5.400 locuitori.

Faptul că sportul-rege a văzut lumina zilei în Mogoșoaia s-a datorat colaborării a doi vechi prieteni, doctorul Dan Claudiu Tănăsescu, fost primar al localității, și Teodor Anghelini, fost important internațional al fotbalului românesc. Prietenia dintre ei datează încă din anii 70, pe când cel din urmă cucerea titlul cu Steaua, doctorul devenindu-i chiar naș de cununie. Astfel, în 2002 a fost înființată CS Mogoșoaia, adoptând, evident, culorile roșu-albastru. „Existau două echipe din Buftea în Liga a 4-a. De una se ocupa Lucian Mezei. El făcuse tot ce putuse ca s-o mențină, însă nu avea niciun fel de sprijin. Și atunci, dl. doctor Tănăsescu s-a gândit să o preia și să o aducă la Mogoșoaia” – arată Teodor Anghelini primii pași.

În afara pasiunii pe care o avea pentru sport în general, primarul a dorit ca această echipă să fie și o modalitate de destindere pentru localnici, mai ales că exista și baza sportivă oferită FRF, pe care o putea folosi fără opreliști. Fostul internațional avea să-i devină antrenor, rămânându-i alături și amintitul Mezei. Lotul a fost alcătuit în proporția cea mai mare din tineri crescuți la Steaua de Anghelini, ani buni antrenor în sectorul juvenil din Ghencea, printre aceștia aflându-se actualul prim-divizionar Mamele, fiii lui Costică Zamfir și Dumitriu IV. De fapt, atunci Teo era detașat la Voința, devenită satelit al Stelei. S-a promovat imediat în „C”, cu toate că în „D” fuseseră condiții improprii, cu terenuri îndoielnice, arbitraje așijderea, public agresiv care se deda adesea la acte de violență. „Toți jucau tare împotriva noastră, știind că eram organizați și aveam sponsor tare. De exemplu, la Ștefănești s-au aruncat cu cărămizi după noi, fiind necesar ca dl. doctor să se ducă să vorbească cu primarul de-acolo ca să nu degenereze lucrurile. Iar la Gruiu exista o groapă la mijlocul terenului. La un moment dat, Zamfir ăl mic a fost lovit tare de unul de-al lor, căzând în groapa aia de nu-l mai vedeam. Principalele contracandidate la promovare au fost cealaltă echipă din Buftea și CS Ștefănești” – și-a amintit Anghelini. Financiar echipa era susținută de doctorul Tănăsescu personal și de Primărie. Totul era ca la carte, cu salarii, contracte, prime de joc pentru jucători.

Au apărut și rezultatele, atât în teren, cât și în clasament, echipa fiind mereu în preajma podiumului. Într-o vilă se construise un cantonament unde jucătorii luau masa și se puteau odihni. S-a achiziționat un microbuz pentru deplasări. Teo Anghelini era și manager, ocupându-se de bunul mers al lucrurilor și dincolo de gazon. La un moment dat, la echipă au mai jucat printre alții Săpunaru, Herea, Pleșca, R. Iancu, Cînu, Griffiths, Thwaite. Aceasta datorită faptului că se făcuse o înțelegere cu Gino Iorgulescu, pe-atunci președinte la FC Național, ca fotbaliștii de perspectivă din Parcul cu Platani, care însă nu apucau lotul mare, să poată juca la CS Mogoșoaia. A apărut și gândul promovării în Divizia B. „Condițiile erau foarte bune, peste ale multor echipe din Liga 2. De aceea, la un moment dat au existat gânduri de promovare, care după valoarea lotului era posibilă. Primarul i-a strâns într-o zi pe jucători și le-a spus cinstit că ar putea accede în eșalonul secund doar cu condiția de a mai veni lângă dumnealui încă un sponsor. Altfel n-avea cum, pentru că nu voia să le vândă iluzii, promițându-le lucruri pe care finalmente nu le-ar fi putut oferi. Din nefericire, nu s-a găsit vreun sponsor, că doar cine era CS Mogoșoaia?” – spune Anghelini.

La meciurile de-acasă, acea tribună de 500 de locuri se umplea, iar pe margine la gard, era plin. Se alcătuise și o galerie. S-au făcut și tombole cu biciclete, echipamente, mingi. Au existat situații când suporterii au dorit să vină și în deplasări, când li s-a pus la dispoziție autocare care să-i transporte. Se mai începuse construirea unui alt teren în zona unde astăzi se vând mașini agricole, mai trebuind montate doar tribunele. Se dorea și promovarea altor sporturi, precum baschetul, tenisul de masă etc. În 2004 însă, Dan Claudiu Tănăsescu a fost ales în Senatul României, părăsind astfel Primăria după 14 ani. Înainte să plece a discutat cu cel ce urma să-i ia locul, Paul Precup, propunându-i să preia echipa. După trei zile a spus că o ia, dar să nu aibe vreo datorie. O temere nejustificată, deoarece nu exista așa ceva. A fost doar un tertip de a trage de timp, pentru că peste alte zile a venit și a spus-o p-a dreaptă, că nu-l interesează fotbalul în comună… Astfel a lăsat în paragină acel teren, aducând pe el deșeuri (inițial voise să-l transforme în cimitir!), iar echipa a fost desființată, murind practic cu zile. Din cauza acestui primar, Mogoșoaia este azi printre singurele localități din Ilfov fără fotbal.

SOS de la echipa a doua a Stelei
În ediția 2004/05, Steaua II era în poziție retrogradabilă li avea meci cu CS Mogoșoaia, care era lipsită de orice grijă. Povesteșete Teo Anghelini: „Cu 4-5 ore înainte de meci, m-a sunat Sile Aelenei, care era antrenor acolo. Mi-a zis că vrea să stăm de vorbă. Mi-am închipuit de ce, și i-am spus că vorbim la stadion. Am băgat opt juniori în teren, cu toate acestea tot i-am bătut cu 1-0. Fiind detașat la Mogoșoaia, urma să mă întorc la Steaua, însă supărat nevoie mare Leonard Strizu care se văzuse mai mare pe-acolo mi-a zis că nu mai am ce căuta, că, vezi Doamne, nu mă mai vor colegii. Mi s-a făcut silă și atunci am rupt-o cu Steaua”.

Primarul cu mai multe meserii
Controversat pentru unii, om obișnuit pentru alții, Dan Claudiu Tănăsescu este un personaj cel puțin interesant, care a trăit, văzut și făcut multe la viața lui. Nu degeaba, anul trecut, ziaristul Dan Mucenic i-a dedicat o inspirată carte, „Cazul doctor Tănăsescu”. Cum are și harul povestirii, dialogul cu dumnealui este de la sine înțeles că a fost unul captivant. S-a născut la 26.04.1938 chiar la Mogoșoaia, fiind așadar un om al locului. A avut o copilărie presărată cu momente de fericire dar și de supărare profundă. Părinții săi aveau un conac, cu fermă, cu livadă etc, oferindu-i astfel o primă parte a prunciei fără griji. Tatăl său, Constantin Tănăsescu, un important medic din anii interbelici, a fost directorul general al Ministerului Sănătății într-o perioadă când nu exista ministru. Atunci au venit legionarii la putere, care l-au întrebat dacă rămâne sau pleacă. Cum începuse niște proiecte de modernizare a spitalelor Colțea și Colentina, a acceptat să rămână. Din acest motiv peste ani a fost perceput de comuniști ca legionar, care l-au deposedat de acel conac, o perioadă fiind chiar arestat. De suferit au avut și membri familiei, astfel tânărul pe-atunci Claudiu fiind dat afară de la medicină. De aceea, împins de viață, cu adevărat a avut mai multe meserii, cu toate că o spune în glumă. La 14 ani neîmpliniți a fost ajutor de mecanic compresor. Apoi tractorist la SMT Chitila, devenind ulterior șoferul directorului de-acolo. Tot în acea perioadă a învățat să cânte la clarinet și saxofon așa că a fost și lăutar. Când, în fine, viața i s-a înscris pe un făgaș normal, a devenit medic, iar mai apoi, în paralel, jurnalist, publicist, primar și parlamentar. Prima pasiune însă a fost medicina, pe care de câțiva ani a abandonat-o, azi mai făcând doar jurnalism și politică.
De la baschet la fotbal

De unde i se trage dragostea pentru sport, pentru fotbal? „Sportul meu preferat nu a fost fotbalul, ci baschetul, pe care l-am practicat la colegiile Sfântul Sava și Aurel Vlaicu, dar și la școala sanitară de la Sibiu, unde am jucat pentru asociația Spartac, avându-l coleg printre alții pe fostul mare baschetbalist Mihai Albu. Cu fotbalul cochetam doar prin faptul că frecventam meciuri și aveam prieteni în rândul jucătorilor. În tinerețe mergeam la meciurile Rapidului, datorită apropierii de liceul Aurel Vlaicu și astăzi rămânându-mi la suflet gruparea giuleșteană. Am fost aproape și de Știința Cluj, făcând facultatea de medicină în orașul de sub Dealul Feleacului, nepierzând vreun meci de-acasă al «șepcilor roșii». Iar în anul V, profesorul meu de chirurgie, Aurel Nana, care fusese numit președintele AS Știința, m-a întrebat într-o dimineață dacă mă pricep la sport. Răspunsul meu fiind afimativ, m-a numit, spre surprinderea generală, vicepreședintele asociației. După ce am absolvit facultatea, am fost repartizat la Mărășești. Acolo exista o fabrică, Chimica, unde se făcea clei și ulei din oase, ultimul chiar exportându-se în SUA, fiind bun la conservarea hainelor de piele.

Avea un director mai zăpăcit, Cornel Mareș, mare microbist. Acesta în fiecare zi, începând cu ora 16.00, oprea producția și îi chema pe angajați să încingă câte un meci, la care lua și el parte, în interiorul fabricii unde făcuse un teren de 80x40m. Ducându-mă și eu să asist, am avut plăcerea să-l cunosc acolo pe marele Ștefan Dobay. Îl adusese un prieten de-al meu, care știa că mă pricep la scris, cu gândul de a realiza o carte despre acest legendar jucător. Am discutat vreo două ore cu el, urmând să continuăm, numai că nu a mai venit, și ideea a murit. Însă am rămas plăcut impresionat, constatând că era și un tip inteligent cu mult bun simț.

De Steaua m-am legat când am jucat la secția de baschet a CCA, având ocazia să-i cunosc și pe cei din echipa de fotbal. În 1971, în urma unui concurs, am revenit în Capitală, mai întâi la Spitalul Colțea, apoi la Policlinica Drumul Taberei, putând astfel să merg mai des la meciurile Stelei. Am început de la Constantin și Alecsandrescu, ajungând apoi la Anghelini și Dumitru. Eu consider acea echipă de la mijlocul anilor 70 ca fiind cea de aur a Stelei, chiar dacă pe plan internațional nu a reușit mare lucru. Tot în acea perioadă, apucasem să scriu o carte care a ajuns și la Eugen Barbu. M-a chemat să stăm de vorbă la un meci de fotbal! Era și Constantin Teașcă în preajma lui. După meci m-a întrebat dacă știu să scriu un articol de sport. O mai făcusem, așa că i-am răspuns afirmativ. «Bine, atunci mâine să te prezinți la mine cu marfa». Și așa am ajuns la «Săptămâna», unde am câștigat destulă notorietate. Ulterior am scris și pentru Steaua. Printre altele, eu le-am dat numele de «viteziști» celor din generația care avea să câștige Cupa Campionilor sau «Sfinxul» lui Ion Alecsandrescu.”

În fruntea comunei natale nu a ajuns prin alegeri, ci adus de oameni. „În 1990, eram locat la Policlinica din Drumul Taberei, fiind totodată șeful serviciului de urgență a Capitalei. Într-o zi, pe când făceam o consultație, m-am pomenit la mine cu vreo 10 inși veniți de la Mogoșoaia, mai toți cunoscuți de-ai mei, care mi-au zis că vor să mă pună primar, că eram o persoană cunoscută, cu relații și totodată erau nemulțumiți de cel pus de FSN. Inițial nu am acceptat. Au revenit după trei zile, stăruind în rugămințile lor. Le-am zis că o să mă mai gândesc. Am primit apoi un telefon de la președintele Consiliului Județean, care m-a invitat la o cafea. M-am dus, mi-a spus același lucru, lămurindu-mă. Am bătut palma și a făcut numirea pe loc. În paralel am continuat să mai consult încă vreo patru ani. M-am oprit, pentru că era foarte mult de muncă la Primărie. Mai ales cu retrocedarea pământurilor, unde în alte părți s-au omorât frați cu frați. Aici n-a fost cazul, pentru că eu îi cunoșteam pe toți știind ce pământ au avut și unde. Însă mi-a luat foarte mult timp, munceam adesea și duminicile. Totodată am pus în comună canalizare, gaze, am refăcut rețeaua electrică. De aceea nici nu am putut să încep mai repede proiectul cu echipa de fotbal. Însă și oamenii au fost înțelegători, disciplinați, răbdători, plătindu-și taxele la timp. Mă pot mândri că am fost primul primar din țară care a început și totodată a terminat aplicarea legii Fondului Funciar. Mai mult, am avut un excedent de 70 ha. Asta pentru că am avut curajul să desfințez islazul. Nu mai exista CAP, mai erau cinci vaci, la ce să ții o așa suprafață mare de 100 ha? L-am lăsat la doar 30 ha”.

Omul-sacrificiu
Teodor Anghelini a fost unul dintre cei mai buni fundași dreapta ai României în anii 70. Era genul de jucător despre care se spune că moare pe teren, datorită abnegației arătate meci de meci. Au fost numeroase cazuri în care a jucat accidentat, ascunzând acest lucru. „Era concurență mare. De aceea, eram în stare să joc și într-un picior. Căci dacă lipseai un meci, după aceea, la revedere, nu mai știai când reveneai în teren” – și-a explicat el una dintre filosofiile pe care le-a avut ca jucător. Astfel și-a câștigat respectul tuturor. Și ca antrenor și-a arătat coloana vertebrală, nefiind de-acord cu ingerințele conducătorilor, Dumitru Dragomir și Gheorghe Chivorchian fiind printre cei care s-au lovit de aceste principii ale lui. S-a ocupat de Poiana Câmpina, Autobuzul, Ceahlăul, Voința și evident CS Mogoșoaia. Mai mult, însă, s-a axat pe fotbalul juvenil, mai ales la Steaua, cu care a cucerit două titluri naționale, în 1993/94 la cadeți și în 1995/96 la juniori A1. A condus și loturi naționale de juniori. Câțiva dintre jucătorii crescuți de el: Cătălin Munteanu, Alexandru Pavel, John Ene, Emilian Hulubei. Și în prezent se ocupă tot de tânăra generație, la Sport Team.

Traseul echipei în al treilea eşalon
2003/04: locul 5, seria a III-a, linia 24. 10. 4. 10. 36-31. 34
2004/05: locul 3, seria a III-a, linia 26. 13. 5. 8. 48-28. 44
2005/06: locul 4, seria a III-a, linia 26. 14. 5. 7. 40-21. 47

CV
Teodor ANGHELINI
Născut: 09.03.1954 (Brașov,BV)
Post: fundaș dreapta
În competițiile interne
Debut în Divizia A: 03.05.1972, UTA – Steagul Roșu 2-0
Debut în Cupă: 03.12.1972, Chimia Rm.V. – Steagul Roșu 1-0
Sezon Echipă Camp Cupă
1971-72 Steagul Roșu 7 / 0 0 / 0
1972-73 Steagul Roșu 30 / 0 1 / 0
1973-74 Steagul Roșu 33 / 2 1 / 0
1974-75 Steaua 34 / 0 4 / 0
1975-76 Steaua 30 / 0 4 / 0
1976-77 Steaua 29 / 0 5 / 0
1977-78 Steaua 32 / 0 2 / 0
1978-79 Steaua 18 / 0 4 / 0
1979-80 Steaua 28 / 0 4 / 0
1980-81 Steaua 27 / 1 2 / 0
1981-82 Steaua 30 / 0 2 / 0
1982-83 Steaua 33 / 0 2 / 0
1983-84 Steaua 3 / 0 0 / 0
Total: 334 / 3 31 / 0
A cucerit 2 titluri și 2 cupe
A mai jucat la AS Mizil un an și jumătate, 1984-1985.
În echipa națională
Debut: 23.03.74, Franța – România 1-0
Total: 22 / 0
În echipa olimpică
Debut: 04.06.1975, România – Danemarca 4-0
Total: 4 / 0
În naționala U21
Debut: 29.07.1973, România – Bulgaria 1-1
Total: 4 / 0
În cupele europene
Debut: 15.09.1976, C Brugge KV – Steaua 2-1
Total: 12 / 0

de Razvan Toma

mail: razvan.toma@ilfovsport.ro
Blog: Razvan Toma