Alin Buzărin scrie despre meciul naționalei: Ce munte negru!

lun, 05 septembrie 2016

Cu Daum pe bancă, România se va califica sigur la Campionatul Mondial. De baschet, de lupte la categoriile mari (poate-l selecționăm și pe Saritov, cecenu, sau poate-l sunăm chiar pe Ghiță Mureșan!) sau de alte sporturi în care n-ai ce să cauți dacă n-ai aproape doi metri sau chiar peste.

Chipciu, Maxim, Rotariu sunt victimele totale ale acestei mentalități, iar Keșeru, Torje și Adi Popa sunt victimele parțiale. Lipsa lor de talie îi face indezirabili unor idei în care mijlocașii trebuie nu să paseze sau să dribleze, ci să împingă grămada, ca la rugby. Tot victime sunt și Stancu, exilat pe stânga, sau Stanciu, exilat nicăieri, rătăcit într-un sistem tactic pe care nu numai că nu l-a înțeles nimeni, dar se pare că nu l-a priceput nici Daum, însuși inventatorul lui.

Culantul, afabilul, elegantul selecționer spunea prin predicile lui de pastor comunal că va trebui să atacăm și când n-avem mingea. Cu cine? Cu Săpunaru, Hoban sau Bicfalvi, plăci turnante? Cu ei, n-am atacat nici când am avut-o! Să nu se înțeleagă că aceste cuvinte sunt îndreptate împotriva vreunuia din cei trei. Nicidecum. Luați în parte, sunt fotbaliști în regulă, decenți pentru nivelul nostru. Serioși și profesioniști. Dar niciodată nu pot forma, toți trei împreună, o linie de mijloc. Acolo e nevoie de fantezie, de dribling, de pasă. De calități ofensive pe care aleșii lui Daum nu le întrunesc.

Neamțul vrea ca noi, românii, să facem fotbal, nejucându-l. Să renunțăm complet la fantezie și să intrăm în niște tipare imaginate de el. Am avut zece cornere și le-am bătut pe toate la fel. Centrare Stanciu către tripleta Moți-Grigore-Săpunaru, care se prăvălea spre careu în speranța unei iluzorii întâlniri cu mingea, printre niște fundași muntenegreni care erau și ei în jur de 1,90m! N-am încercat măcar o singură dată cornerul scurt, să-i atragem spre zona noastră de combinație, să intrăm în careu cu mingea la picior! Apoi, un meci întreg am încercat să jucăm lung, de pe linia de fund, direct pe Andone.

Nouarul nostru însă era păzit de Savici, omul lui Simeone de la Atletico. Dacă Savici era vreun fraier, Cholo nu-l punea niciodată să joace lângă Godin, în, probabil, cea mai bună linie de fund din lume!
Să zicem că așa a imaginat neamțul jocul din start. Ca pe un tanc cu roțile pătrate. Dar la pauză n-a văzut că nu merge? Prima schimbare a făcut-o în minutul 70, și n-a scos vreunul dintre mijlocași, ci pe Andone. De parcă-l durea sufletul să strice cazemata pe care o ridicase la mijlocul terenului. Abia în minutul 77 s-a încumetat să-l scoată pe Bicfalvi și să-l bage pe Popa, și abia atunci am apucat și noi să călcăm careul advers cu alt prilej decât cel al nenumăratelor cornere, pe care muntenegrenii le tot acordau zâmbitori, cu certitudinea că bătute așa, muncitorește, nu le pot clinti vreun fir de păr!

Dacă mergem în Armenia și-n Azerbaidjan să practicăm tot aruncarea ciocanului sau alte probe de atletică grea, nu ne calificăm până-i Lumea și Pământul! Problema e că nimeni n-are curajul să-i spună acestui neamț făcut parcă din linii drepte că noi, românii, mai avem și rotunjimi, onduleuri, plus niște fotbaliști, ce-i drept cam scunzi, care-l pot scoate din momentele grele și-l pot face să pară mai antrenor decât e. Că, după ce-am văzut la Cluj, nu prea e!

Buzarin

de Alin Buzărin 

mail: alin.buzarin@ilfovsport.ro

 

 

Comments are closed.