Pentru a patra oară, în decurs de o lună, handbalistele U19 ale României au fost ciufulite de tricolorele Franței, 35-39, în finala pentru locurile 9-10. S-a instalat, deja, un complex francez, de care cu greu vom mai scăpa, în viitorul apropiat, și asta din cauza manageriatului prost al acestei generații, considerată de aur.
Haosul care domnește la Federația Română de Handbal este unul adânc – în doar un an de zile, toată emulația de la loturile naționale, creată de foștii antrenori, de fosta conducere, s-a dus pe apa Sâmbetei! După câștigarea titlului mondial la junioare, în 2014, de o națională construită de Constantin Dincă, însă demis chiar înainte să culeagă roadele, Laslo și compania au fost lăsate mai mereu de izbeliște. Noul tehnician, Relu Roșca, nu le-a îndrăgit cu adevărat, făcându-le o declarație stupefiantă, chiar în timpul Europeanului din Spania: ”Am vrut să vă las de mai multe ori, dar nimeni n-a vrut să vă ia”… Și-atunci, despre ce performanțe să mai vorbim?

Înainte de turneul final din Spania, un cap luminat din Federație a decis că e vremea unui turneu pe Champs Elysees, pentru două meciuri amicale împotriva Franței. Am luat bătaie rău de tot, fetele fiind demoralizate complet, mai ales că Roșca n-a binevoit să onoreze această deplasare, pentru că tocmai îi intraseră ceva bani în cont, de la noua sa echipă HCM Baia Mare. (Cu câteva zile înainte, am primit vizita naționalei Rusiei, tot pentru două amicaluri, nici acestea onorate de Roșca, plecat la un examen de Master Coach).
La distanță de numai o săptămână, am avut debutul la Europeanul spaniol tot împotriva Franței – dezastru total, urmat de încă o catastrofă, în fața Ungariei! În două zile, speranțele reeditării aurului din 2014, de la junioare, s-au năruit, iar Bazaliu, Laslo sau Ostase au devenit niște anonime. Am ocupat, în final, locul 10, după o a patra înfrângere în fața Franței, scor 34-39!

Roșca și întreg staff-ul și-au arătat, din nou, limitele, în fața unui adversar modest – dacă Ungaria, care ne-a bătut în grupe cu 24-20, joacă finala mică, împotriva Suediei, pe care noi am umilit-o cu scorul de 21-14, tot în grupe,în schimb, Franța n-a avut altă bucurie, decât să fie deasupra noastră, să adâncească rănile, provocate de cele patru înfrângeri. Fixurile lui Roșca, de a menține permanent în teren o echipă de 7-8 jucătoare ne-au costat pe toți scump (naționala este a României, nu a lui Roșca!) – multe din titulare au atins pragul maxim de oboseală, se vedea asta pe fața lor și din prestațiile slabe din teren, dar n-au avut curajul să spună staff-ului tehnic. Probleme în vestiar și în afara lui au fost nenumărate, fetele nu s-au mai simțit așa de confortabil împreună, pentru că unele erau tratate ca vedete, iar altele aveau mușchii atrofiați și fire de păianjen începuseră să le apară la mâini și picioare.

Fetele de aur, din 2014, se întorc acasă total dezamăgite de locul ocupat, de faptul că antrenorul lor, în care aveau mare încredere, nu a mai găsit soluții, la problemele din teren. Dar cel mai greu de suportat sunt umilințele, patru la număr, din fața Franței, un adversar modest, care putea fi învins…