Noul jucător al Chiajnei, Christian Obodo, a discutat cu DigiSport despre trecutul său în fotbalul italian, dar și despre răpirea sa.
În primul rând, cum ești din punct de vedere fizic? Poți juca împotriva Stelei?
Christian Obodo: Sunt din ce în ce mai bine cu fiecare zi care trece. Dacă antrenorul va apela la mine, sunt pregătit să joc.
Când a fost ultimul tău joc?
A trecut ceva vreme… A fost finala Cupei Greciei, cu Skoda Xanthi împotriva lui Olympiacos, în 26 mai, cred.
Și ce s-a întâmplat în această perioadă? De ce nu ai mai jucat?
Cei de la Skoda au vrut să rămân, am negociat, dar nu am ajuns la un acord. Apoi am plecat în Italia, pentru că permisul de rezidență îmi expira. După care au fost niște probeleme cu pașaportul meu european, care nu a fost gata înainte să se termine perioada de transferări din vară. Așa că am decis să mă antrenez și să aștept fereastra de iarnă. Dar m-am pregătit în această perioadă, și singur, și cu echipa a doua a lui Udinese.
VEZI TRANSFERUL LUI OBODO LA CHIAJNA
Care a fost motivul principal pentru care ai venit la Chiajna?
Am avut mai multe oferte, dar cele mai multe echipe au zis: ”Chris, nu ai mai jucat de șase luni, îți știm calitățile, experiența, ce poți să faci, dar…”. Și am înțeles. Chiajna e un oraș mic, dar are o echipă care are tot ce trebuie. Echipament, terenuri de antrenament, lucruri care sunt cele mai importante pentru jucători. Au spus că o să-ți plătim 1 euro, dar nu o să întârziem plata, ca alte echipe. Cred că e foarte important acest lucru.
Poate fi Chiajna un pas pentru tine spre o echipă mai mare din România?
Sigur. Nu exclud asta. Dar acum am un contract de dus la capăt.
Despre România ce știai?
Am mulți prieteni români în Italia. Sunt mulți români în Udine care-mi ziceau mereu să vin în România. Uite că am ajuns. (râde). Știu și câteva cuvinte: ”Frate, bine, așa, acuma…”
Dar despre campionatul românesc ce știai? La ce te aștepți?
Cred că voi întâlni o ligă puternică. Nu din punct de vedere tactic, dar sunt mulți jucători de calitate. Va fi dificil.
Te poți întâlni din nou cu Adrian Mutu.
Mare jucător, fantastic. Adrian Mutu e Adrian Mutu. A fost tot timpul cel mai bun, unul dintre jucătorii mei preferați când eram în Italia, pentru că avea mare calitate. Era frumos să joc împotriva unor astfel de fotbaliști.
Ai un model de fotbalist?
Jucătorul pe care l-am admirat cel mai mult a fost Clarence Seedorf. El a fost idolul meu.
Ce sfat ai pentru un jucător tânăr care începe să câștige bani mai mulți decât și-a imaginat?
În acele momente ai nevoie de cineva lângă tine, care să-ți arate direcția pe care s-o apuci. Dacă nu ai astfel de oameni, vei fi ”fucked up”. Eu am avut noroc de astfel de persoane.
Altfel ți-ai fi cheltuit toți banii?
Da, pentru că banii veneau într-una.
A fost un moment inedit în viața ta. Am citit că ai fost răpit. Ce s-a întâmplat?
(începe să râdă)
Râzi acum, dar bănuiesc că atunci nu ai râs.
Nu… A fost ca într-un film. La finalul sezonului din Italia, m-am întors acasă, în Nigeria, să-mi văd părinții. Ai avut dreptate, acum râd, dar atunci nu am râs. Îmi aduc aminte foarte bine, era în iunie 2012, într-o sâmbătă dimineața. Pe la 9.00. Mă duceam la biserică, eram singur în mașină. Când am văzut acești șase oameni, cred că atâția erau, cu arme în mâini.
Ce ai făcut?
A trebuit să mă dau jos din mașină. ”Ce se întâmplă? Nu sunt un politician, sunt doar un jucător de fotbal”, le-am zis. ”Da, știm. Dar coboară din mașină!” Așa că i-am urmat, nu am avut ce să fac. ”Unde mă duceți?”. M-am urcat în mașina lor, nu mi-au spus nimic, doar mi-au pus o cagulă pe cap.
Cât de speriat erai?
Mi s-a făcut frică atunci, dar nu pentru mine. Pentru cei de afară, familia mea, pentru mama, soția și sora mea, care nu știau unde sunt. Pentru că m-au dus într-o pădure. M-au ținut acolo, așteptând telefoane, au cerut bani în schimbul meu. Dar, cum am zis, era sâmbătă. Și i-am întrebat: ”Cum vreți să vă dea oamenii banii într-o sâmbătă? De unde să-i ia acum? Eu, care aș fi putut să fac rost de bani, sunt aici luat de voi, vreți ca mama mea să aducă 350.000 de euro? De unde? În weekend…”.
Și ce ai făcut până la urmă?
Noaptea aceea am dormit în pădure. Duminică dimineața i-am implorat: ”Lăsați-mă să plec, vă rog!”. Dar nimic. S-a făcut 4 după amiază. Doi dintre ei se aflau în pădure cu mine, ceilalți s-au dus în oraș să verifice cum stau lucrurile, pentru că Poliția cerceta peste tot. Greșeala pe care au făcut-o a fost că unul dintre ei mi-a dat telefonul lui să vorbesc cu soția mea. Și știam că Poliția asculta toate telefoanele. M-au pus să-i zic soției unde să aducă banii, iar unul dintre ei a plecat. Atunci am rămas singur în pădure cu un singur răptior. Era la 5 metri distanță, cu un pistol îndreptat spre mine.
Nici atunci nu te-ai înspăimântat?
Ba da. Când am văzut pistolul cu țeava spre mine. Mai văzusem astfel de lucruri doar în filme. Nu-mi imaginam niciodată că mi se pot întâmpla și mie.
Ce s-a întâmplat mai departe?
Soția mea a venit cu banii, iar când cel care a plecat de lângă noi s-a dus să-i ia, Poliția a început să tragă de peste tot. El a încercat să scape, era exact ca într-un film. A reușit să fugă, dar nu a apucat să ia banii. Și fugea rănit și cu sânge pe el…
Tu ce făceai în timpul ăsta?
Eu eram în pădure cu celălalt tip, când el a sunat. ”Poliția e peste tot. Trebuie să-l împuști pe Chris și să pleci!”. La naiba! Când am auzit ”Împușcă-l pe Chris și fugi” m-am înmuiat tot… Apoi telefonul a murit. I-am zis că poate prietenul lui a luat banii și a fugit, nu mai vrea să-i dea banii. Se întuneca. Tipul de lângă mine era speriat, eu eram speriat. Și m-am gândit: acum suntem unu la unu, e o șansă să fac ceva. Am ieșit din pădure, și-a pus pistolul într-un rucsac și mi-a acoperit capul, ca să nu fiu recunoscut, pentru că toată lumea mă știa, mai ales că la televiziuni, la știri, vorbeau în direct în fiecare secundă despre acest lucru. La un moment dat, am văzut ceva, o apă mare. Am zis că e singura mea șansă. Am făcut un pas înapoi și l-am împins în ea pe tip. Și am luat-o la fugă. ”Ajutor, ajutor, sunt Chris!”. Iar oamenii de pe străzi m-au recunoscut. ”E Chris, e Chris!”. Am început să plâng. Trei minute mai târziu, polițiștii erau peste tot. Peste 500 de polițiști și un elicopter. Mi-am văzut soția, plângea și ea. A fost un moment greu, o experiență teribilă. Nu vreau să mai treacă nimeni prin așa ceva.

