Gabriela Manea: De patru ani îmi caut dreptatea, dar Justiția mi-o ascunde! (I)

joi, 21 iulie 2016

Din modestie, poate și de teamă sau chiar din pricina neîncrederii în presa sportivă, fosta mare jucătoare a Științei Bacău, a Rapidului, a Valenciei, Gabriela Manea, trăiește o adevărată dramă, de mai bine de patru ani de zile, Justiția românească refuzându-i dreptul la salariu, la viață, aș putea spune, conform unui contract legal. Gabriela nu și-a făcut publică povestea, și-a dus lupta de una singură, atât cu cei pe care ea îi acuză că nu și-au respectat promisiunile, cât și cu Justiția românească, unde a găsit judecători care nu se pricep deloc la regulamente sportive, la litigii de acest gen, dând niște decizii aberante, care încalcă, deseori, legile țării și chiar drepturile fundamentale, reiterate în Constituția României.

Poate, într-o zi, o să scriem mai mult despre acest subiect extrem de important, pentru că sportivii noștri, antrenorii și toți cei care sunt implicații în diferite spețe sportive apelează la Tribunalul Sportiv de la Lausanne, Elveția, sau, mai rău, la Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO). Și uite-așa, străinii află cât de oarbă este Justiția românească, în sensul rău al cuvântului, din lipsa de experiență și chiar din ignoranță!

Revenind la problema Gabrielei Manea, ea ar fi putut fi rezolvată repede și fără complicații, atât de cei cu care ea se afla în litigiu, dar mai ales de judecătorii care au intervenit în acest dosar, la care s-au adunat, atenție, peste 4000 de pagini! Înainte de a o lăsa pe Gabi Manea să-și spună povestea, să adăugăm că procesul civil s-a transformat într-unul penal, iar cazul a ajuns și pe masa judecătorilor de la CEDO – cineva trebuie să plătească!

Mi-am dus crucea singură, cum se zice, vreme de patru ani, și poate că a venit timpul ca toți cei din sport să afle prin ce chinuri am trecut. Intențiile mele bune, bucuria mea de a construi o echipă, zbaterile mele zilnice, gândurile nocturne de a face performanță, s-au transformat în lacrimi, în întrebări retorice, de genul – de ce toate astea, cine sunt cei care își bat joc, de unde vin…

În 2011, pe vremea când antrenam la Sf. Gheorghe, primarul de atunci al Bacăului m-a chemat la el și mi-a spus că vrea să construiască și o echipă feminină puterncă, de Liga Națională – exista una masculină, destul de performantă. I-am dat de înțeles că este timpul scurt, că handbalistele bune și-au găsit alte angajamente, că pentru noi ar fi bine să începem din liga inferioară, pentru a construi un vestiar puternic și relații de joc decisive, dacă vrem să avem succes. Primarul n-a fost de acord, motivând că în 2012 sunt alegeri locale, iar el vrea să-i bucure pe localnici și cu o grupare de fete, în prima ligă.

Într-o lună și jumătate am reușit formăm o echipă, cu care am și început campionatul – Adi Brezan era secundul meu, iar Gabi Armanu, care fusese demis de la seniori, devenise manager la această grupare feminină. Așa cum anticipasem, aveam viață grea în Ligă, lupta era aspră, iar noi nu eram o familie, gata să ne dăm viața pe teren. Aveam jucătoare din Ucraina, Bulgaria, venise și Mihaela Cherecheș din Franța, erau ceva valori, dar n-aveam relații de joc bine stabilite, nu exista acea rutină de pasare și cu ochii închiși… În plus, la doar două luni de la începutul campionatului, au început să apară problemele financiare – diminuări de salarii, cu 15, 20 și chiar 30 de procente, primele fuseseră uitate, iar fetele se trezeau cu proprietarii la ușile apartamentelor und stăteau, cerându-le chiria. Situații jenante, care le-au diminuat și mai mult randamentul jucătoarelor și care le-a adus multe semne de întrebare, referitoare la seriozitatea acestui proiect, la viitorul lui. În contradicție cu ceea ce ni se întâmpla nouă, starea financiară a băieților era una fără probleme, ba chiar înfloritoare, informații care au ajuns și la urechile handbalistelor, care puneau tot mai multe întrebări.

În ianuarie 2012 am pierdut un meci la Craiova, moment în care Gabriel Lupu, care se ocupa de club din partea primăriei, mi-a cerut demisia. Am fost de acord, însă trebuia să încheiem pe cale amiabilă – eu aveam contract până în 2014, iar salariu nu-l primisem niciodată întreg. Am continuat la club, dar Armanu era principal acum, iar eu și Brezan secunzi. Echipa a retrogradat, dar nici ei nu ne-au plătit salariile. Din iunie am început lupta cu clubul, dar înainte de asta am vrut să vorbesc cu primarul, dar acesta nu-mi mai răspundea la telefon și nici la salut, cand ne mai întâlneam la sală. Am vrut să vorbesc cu Lupu, să stingem litigiul, pentru că unele fete, cele din Ucraina, de exemplu, aveau copii și erau în Bacău, era o situație rușinoasă. L-am chemat de două ori la mediere, dar n-a venit, am aflat că era plecat în străinătate.

Și-atunci unde să-mi caut dreptatea, dacă nu în Justiția românească? Din păcate, sunt patru ani de când încerc asta, am făcut un dosar enorm, de 4000 de pagini, de parcă aș fi fost o infractoare, și procesul tot nu s-a încheiat…

Ne oprim, deocamdată, aici, pentru primul episod – urmează detalii din proces. Veți afla, în episodul II, cum judecătorii de la Curtea de Apel din Bacău au fost prinși în offside, luând de bun un regulament de ordine interioară care poartă semnături false, care încalcă Contractul de bază și legile țării și care a fost completat ori de câte ori angajatorul a avut un interes, fără acceptul și semnătura angajatului. Mai mult, Gabi Manea este acuzată pe baza unei adrese care, surpriză, lipsește de la dosar și care are și ea semnături false! Ce fel de Justiție mai este și asta?

maneaa

În completare, vă pun la dispoziție scrisoarea unei handbaliste, pe care am găsit-o pe internet, într-una din publicațiile online din Bacău. Și în episodul II vom continua cu dezvăluiri incendiare, făcute de o altă handbalistă, care a recunoscut că semna pentru o sumă și primea ceva mai puțin, diferența luând drumul altor buzunare. Toate le-am găsit în Ferma Politică, sub semnătura jurnalistului Ionuț Avram. (I.P.)

“Bacău. Acasă. A trecut un an de când aceste cuvinte erau răspândite pe toate străzile din oraşul dumneavoastră. Asta ne-am dorit şi noi jucătoarele care am venit la Bacău şi semnasem contracte de doi sau chiar trei ani cu clubul CSM Bacău 2010. Ne-am dorit să fim acasă dar ceea ce am dorit noi nu a contat. Dimpotrivă, în luna mai a anului 2012, am fost alungate din casă, atât eu cât şi colega mea, în miezul nopţii, pe o ploaie torenţială de proprietarul casei care aştepta de mai mult de trei luni banii pentru chiria apartamentului. Nu am plecat din Bacău atunci şi ne-am mutat la alte două colege pentru că pregătirea noastră trebuia să continue până la data de 10 iunie 2012.
După numai câteva zile însă, toată echipa a fost obligată să iasă din case şi să părăsească Bacăul. Am plecat răvăşite, plânse, îndurerate de modul în care am fost tratate în oraşul dumneavoastră. O fugă mai degrabă demnă de hoţi, tâlhari sau orice fel de delicvent şi nu pentru un sportiv de performanţă.
A trecut un an de atunci şi a trecut şi furia, supărarea sau setea de răzbunare. Pur şi simplu ne dorim ca voi, jurnaliştii sportivi, mereu imparţiali, să ştiţi cum s-a destrămat acest vis şi cum sau de ce s-a desfiinţat o echipă care trebuia să crească şi să ia urmele unei foste mari campioane, Ştiinţa Bacău.
Eu personal am renunţat la un contract în Turcia pentru doi ani şi am ales Bacăul la recomandarea celui care mi-a fost antrenator şi mentor încă din copilărie şi care mi-a spus: <>. Aşa am şi făcut. Am ales Bacăul pentru trei ani şi pot spune că a fost foarte frumos la început. Aveam tot ce trebuia pentru a face performanţă. Ne lipsea doar timpul acela care trebuia să treacă pentru ca noi, jucătoarele, să ne cunoaştem şi să ne simţim în joc.
Toate începeau să meargă şi chiar să fie perfect. Se întâmpla după cantonamentul din iarnă şi turnelul de la Galaţi din decembrie 2011, unde toată echipa a jucat foarte bine. Deodată acest perfect se întoarce împotriva noastră fără să înţelegem de ce. Din ianuarie 2012, conducerea clubului a făcut tot ce era posibil să ne destabilizeze, mai târziu să ne retrogradeze şi la sfârşit să ne desfiinţeze echipa. Din ianuarie 2012 au hotărât să ne taie 30 la sută din salarii, din februarie 50 la sută iar pentru lunile martie, aprilie, mai şi iunie să le taie de tot. Atenţie, nu era vorba despre întârzieri pentru că am fi acceptat ştiind care era situaţia financiară pe la toate cluburile din ţară. Pur şi simplu ne-a fost impus să renunţăm la acele procente din salarii.
Domnul preşedinte Gabriel Lupu ne vorbea mereu despre hotârârea Consiliului de Administraţie. Acest consiliu nu l-a văzut nimeni, niciodată şi nici nu ne-a fost înaintată vreo hârtie scrisă care să ne înştiinţeze despre diminuarea salariilor. Fără motive ne-au lăsat fără medicamente şi medic. Acel medic era atât de “slab” că acum este medic al lotului naţional de senioare al României. Desigur, acel medic nu ştia că se află în concurenţă cu medicul clubului care nu era nimeni alta decât soţia domnului preşedinte Lupu. Bineînţeles că noi, jucătoarele, nu am văzut-o niciodată pe doamna doctor şi aflasem dintr-un ziar că această doamnă figura ca medic al clubului nostru. Tot fără motive, începând din ianuarie 2012 nu s-au mai plătit chiriile la apartamente, masa era din ce în ce mai slabă, operaţiile noastre care trebuiau achitate în luna ianuarie, nu au mai fost achitate, ca să ne facem de râs în Ungaria, acolo unde ne-am operat. Contractele noastre zăceau la club şi abia după lungi plimbări la club, în luna februarie 2012, mai exact după opt luni de la semnarea contractelor, am intrat în posesia acestora”.

Gabriel Lupu, cel care a-ngropat handbalul feminin din Bacău, în anul 2012.

gabriel-lupu-300x225

Comments are closed.