Simona Halep a pierdut finala de la Roland Garros: 6-4, 4-6, 3-6 cu letona Jelena Ostapenko. Și România pare a fi, din nou, împărțită. Unii îi găsesc scuze, alții o critică mai mult sau mai puțin dur – deși cred că majoritatea compatrioților mei au cu totul alte probleme de rezolvat în această perioadă… Cu regretul că Halep n-a izbutit să câștige primul ei turneu de Mare Șlem și să devină astfel numărul 1 mondial, îndrăznesc să spun că această ratare (nu-i pot spune eșec fiindcă s-a întâmplat, totuși, într-o finală) își are cauzele în filosofia care domină sportul românesc. Și nu de azi, de ieri.

Paradoxal, letona Jelena Ostapenko a triumfat pe zgura de la Paris deși a greșit, neforțat, mult mai mult decât a făcut-o Simona Halep. Îndrăznesc să spun chiar că, dacă ar fi fost româncă și n-ar fi câștigat, tânăra jucătoare ar fi fost pusă la zid, la noi, tocmai fiindcă a atacat nebunește… Și mă gândesc la ce s-ar fi spus, tot la noi, dacă Halep, contrar stilului ei de joc, ar fi pierdut finala atacând orbește…

Așezat în fața televizorului, pe fotoliu sau pe canapea, cu o bere în față și cu aerul condiționat pornit, este foarte simplu să concretizezi una dintre cele trei mingi de break pe care românca le-a avut în setul 2, la 3-0. ”Pac-Pac!”, cum ar spune un ”canapist” al sportului, și s-a făcut 4-0. ”Pac-Pac! Și ai luat titlul la Roland Garros”. În arena sportivă, însă, acolo unde timpul se comprimă, unde lipsa de oxigen, pe fondul risipei de efort, îți întunecă deseori gândirea, lucrurile se petrec cu totul altfel. Pantofii îți par tot mai grei… Tricoul îmbibat de sudoare cântărește enorm… Iar mânerul rachetei îți alunecă printre degete în momentul loviturii… Iar când lovești mingea nu o faci la perete. Dincolo de fileu așteaptă altcineva care să ți-o returneze în direcția opusă celei în care ai plecat tu.

Și tocmai fiindcă în sport există multe automatisme – loviturile devin tot mai sigure, tot mai bune în urma miilor de ore petrecute la antrenamente, de exemplu – mi-e greu, dacă nu imposibil, să spun că Halep ar fi putut câștiga, cu siguranță, printr-un joc mai riscant. Unul pe care nu-l folosește fiindcă ea și-a ales un stil potrivit staturii, calităților sale. Altfel, dacă vrem să fim cu adevărat răi putem să-i reproșăm Simonei și că nu s-a apucat de… baschet, de pildă. Sau de volei. Ar fi putut să joace, bine merci, conducător de joc sau libero. Însă toate aceste presupuneri sunt valabile doar pe hârtie. Pe terenul de sport, în competiție, este cu totul altceva. Fiindcă, și o repet, acolo timpul se contractă, iar oxigenul e tot mai puțin.

Devine tot mai clar, din punctul meu de vedere, că Halep, la 25 de ani, își poate schimba cu greu stilul de joc. Ar putea risca ea mai mult? Da. Fără garanția că un joc al ei mai riscant ar face-o să fie mai valoroasă, mai eficientă decât este acum. Fiindcă o schimbare de stil nu se poate produce într-o săptămână. Ea lasa, deseori, urme greu de șters. Seamănă cu un ”cutremur” interior tocmai fiindcă în sport funcționează, cum spuneam, cel mai adesea, automatismele. Iar dacă nu v-am convins atunci gândiți-vă fiecare, cei care citiți aceste rânduri, că în meseria voastră vi s-ar cere să faceți, dintr-o dată, ceva ce n-ați mai făcut sau ați făcut rar… Cum v-ați simți scoși dacă nu dintr-o zonă de confort atunci dintr-una în care sunteți siguri pe voi? Ați avea același randament ca înainte? Probabil că nu. 

Cu voia dumneavoastră voi sări peste fileu și voi privi din cealaltă parte, adică din dreptul Jelenei Ostapenko. La 20 de ani, letona are ”nebunia” specifică vârstei. Cunoscând-o pe Halep, cu care a făcut dublu, ea a atacat de la prima minge, reușind break la zero chiar în primul ghem. Un semnal de alarmă pentru româncă. Un avertisment. O primă dovadă că în finala 2017 a Roland Garros-ului, la fete, nu va conta poziția în clasamentul mondial.

După mine, letona ne-a transmis, indirect, nouă, românilor, dar mai ales antrenorilor care lucrează în sportul juvenil de la noi, o mare învățătură. Și anume că poți câștiga (și) făcând o mulțime de erori neforțate! Și, totodată, ea ne-a reamintit că, de fapt, stilul ofensiv presupune asumarea greșelii (sau a greșelilor). Fiindcă atunci când ataci, în orice sport, te deschizi, te expui. Și comiți greșeli. Iar regruparea, reașezarea pe teren, se face greu după un atac neconcretizat.

Ce spunem noi? ”S-a speriat de victorie!”, a mărturisit tatăl lui Halep după finală. Iar această ”frică de victorie”, soră cu ”teama de eșec”, îi caracterizează, din păcate, pe mulți sportivi români. Iar această teamă s-a cuibărit în mintea și în sufletul multora dintre noi de multe decenii. În anii 50, naționala de rugby a efectuat două turnee în Marea Britanie în care a impresionat prin joc și rezultate. La acea vreme, România excela și în jocul ofensiv, dovadă că Alexandru Penciu, cel poreclit de galezi ”Alexandru cel Mare”, a fost considerat a fi cel dintâi fundaș din lume ce s-a intercalat în atacul pe treisferturi. Mai apoi, brusc, România ”a îmbrățișat” jocul pe înaintare, unul mult mai sigur, în care riscul de a pierde balonul e mai mic. Un joc socotit a fi o luptă oarbă pentru balon de către Dumitru Manoileanu. De ce s-a întâmplat asta? Fiindcă, așa cum a spus și Viorel Morariu, antrenorii de atunci erau obligați să raporteze victorii după victorii în fața conducerii de partid și de stat. Și niciunul nu și-a mai asumat riscul de a juca ofensiv și de a pierde. Alt exemplu din alpinism. Tot prîn anii 50 s-a pus problema organizării unei expediții românești pe Everest. Și s-a renunțat la ea fiindcă aceeași conducători ai României de atunci au cerut garanții că nu va muri nimeni pe munte… Ceea ce, firește, că alpiniștii n-au putut să le dea. Nu poți urca pe Everest ca pe o terasă din Ibiza. 

Faptul că (și) astăzi România nu excelează în jocul de atac, în majoritatea sporturilor de echipă, dar și în multe din cele individuale, este, după mine, consecința faptului că la noi, în această țară, toată lumea aleargă după rezultate. Inclusiv la nivel de copii și juniori. Mulți antrenori din sportul juvenil românesc, apăsați de lipsa condițiilor necesare unei bune activități (cu o medalie sau o cupă mai atragi un sponsor), îi inhibă pe copii cu sfaturile lor de pe margine. Nu le lasă acestora libertatea de a greși. Nu le permit să inoveze, să gândească în felul lor faza (aș spune ”jocul” fiindcă acest cuvânt exprimă tocmai libertatea), dar mai ales acțiunea de atac. Or, se știe, în atac contează tocmai imaginația, tupeul sportivului.

Că la noi mulți copii sunt timorați de părinți, de unii învățători și profesori este știut. Că așa se întâmplă, din păcate, și în sport e ușor de constatat. Mergeți la competiții și veți observa cum reacționează mulți dintre cei aflați pe margine! Veți observa că nu puțini sunt antrenorii care își ceartă în public și chiar își înjură micuții sportivi… Să ne mai mire faptul că, atunci când ajung seniori, aceștia sunt mai atenți la ce li se spune de pe margine decât la ceea ce fac ei? Un exemplu. Într-un meci de rugby, internațional, România avea o lovitură de pedeapsă. Uvertura noastră a luat balonul și nu știa ce să facă cu el… Fiindcă, de pe margine, cei trei antrenori, români desigur, îi strigau: ”Dă la bețe!” (primul), ”Șutează în margine!” (al doilea), ”Joacă la mână!” (al treilea) Și exemplul opus: Venit la București, în 2001, Andy Robinson, antrenor secund al echipei de rugby a Angliei care a cucerit titlul mondial la doi ani după aceea, a fost întrebat de ce la ei, în Insulă, antrenorii stau sus, în tribună, pe Twickenham, și nu le strigă tot timpul jucătorilor ce să facă pe teren. Răspunsul a fost următorul: ”Noi avem un plan de joc pe care toată lumea îl respectă. De la antrenamentul căpitanului, de dinainte de meci, acesta își asumă rolul de a conduce echipa pe teren. După partidă, facem analiza video și vedem ce a fost bine, ce a fost rău. Rugby-ul e, totuși, un joc! Și rămâne un joc chiar dacă este pe bani”.

Deloc întâmplător, cred eu, sâmbăta trecută românii au pierdut alte două dispute. La rugby, Stejarii s-au înclinat (21-33) în Japonia după ce au fost conduși cu 33-9, iar la fotbal, în Polonia, tricolorii au reușit golul de onoare când adversarii aveau deja 3-0. În ambele dispute, ne-am rezumat la defensivă, iar când scorul a luat proporții, fiind cu cuțitul la os, am ieșit la atac… Prea târziu în ambele cazuri.

Fără a o apăra pe Halep, cred că noi, românii, am face bine dacă am respecta-o, dacă ne-am aminti că eroarea este omenească și în sportul de performanță. Și am face bine să o respectăm fiindcă ea ocupă locul 2 într-o ierarhie mondială la vedere, alcătuită, nu datorită unor simpatii și capricii, ci în baza unor rezultate obținute pe teren, săptămână de săptămână. Însă înainte de toate, cred că noi, românii, am face și mai bine dacă le-am permite copiilor de la noi să mai și greșească. În anumite limite, firește. Mai ales pe terenul de sport. Fiindcă, așa cum am observat cu toți, la Jelena Ostapenko, e bine să și greșești. Iar uneori, în ciuda erorilor făcute, poți construi și pe ele un mare succes.