de Narcis Drejan

Islanda este cea mai rarefiată ţară din Europa, jurnalistul islandez cu care am discutat, care-şi zice Olafur şi atât, crede că ţara lor e cea mai rarefiată din lume şi nimeni nu vrea să o viziteze. “Suntem prea departe, 1.380 de kilometri de la Londra, dacă trageţi o diagonală perfectă, 1.460, de la Oslo, nu vreau să mă gândesc cât facem noi cu avionul până în Kazahstan, că tot am fost cu ei în grupă” , îmi spune Olafur, mirat oarecum că un român, apropo, nu ştia decât de Hagi, se întreabă de soarta fotbalistică a Islandei.

Ca şi istorie n-ar fi prea multe de spus despre Islanda, doar că în timpul celor două războaie mondiale aparţineau de Danemarca, au fost ocupaţi în totalitate de forţele britanice, apoi americanii le-au spus să-şi mute trupele în altă parte, deci nimic sângeros. O ţară săracă până atunci, iar după ce a expirat actul de uniune cu Danemarca, Islanda a devenit republică independentă. De fapt, e mai cunoscută în istorie pentru Războaiele Morunului, adică industrializarea pescuitului şi limitele până la aproape 400 de kilometri în largul coastelor.

Islanda nu e o ţară bogată, e o ţară care a suferit în timpul crizei economice, care a rezolvat problema bancară prin privatizarea totală a sectorului şi azi se vorbeşte de o redresare, cu o creştere economică de aproape 2% pe an, doar că acolo nu se minte ca-n guvernul Ponta.

Fotbalul a crescut prin tatăl Gudjohnsen şi fiul Eidur

Arnor şi Eidur Gudjohnsen

Dar nu despre politica de stat şi dezvoltarea istorică a Islandei vom vorbi, ci despre calificarea istorică la Euro şi cum e posibil pentru o asemenea ţară, izolată geografic, cu doar 300.000 de locuitori şi un fotbal semi-profesionist, cu doar 75 de cluburi în toată ţara şi 58 de fotbalişti profesionişti.

Cu o populaţie de 317.000 de locuitori, oraşul Craiova are tot 300.000 de locuitori, Islanda este cea mai mică ţară din top 100 FIFA, acum pe locul 23, noi ne lăudăm cu un mincinos loc 7. Islandezii fac un calcul în funcţie de populaţie şi se compară cu Germania, care la o populaţie de 90 de milioane de locuitori este considerată cea mai bună din lume, la fotbal, doar e campioană mondială. Pentru fiecare punct FIFA, 417 islandezi au participat la el, pe când în Germania 46.955 de oameni au luptat pentru acest punct. E un raport ciudat, dar nu e deloc exagerat.

Şi, totuşi, Islanda merge la Euro, încă de duminică seara, cu 2 meciuri înainte de încheierea preliminariilor, după 0-0 cu Kazahstan, într-o grupă în care a bătut Olanda de două ori, a bătut Turcia, Cehia şi Letonia.

Islanda nu e la prima ispravă, a participat la barajul pentru Mondialul din 2014, unde a fost bătută de Croaţia. Şi lumea se întreabă: cum au reuşit islandezii în fotbal?

Totul a început în 1996, într-o zi de primăvară islandeză, la vreo -12 grade Celsius, când la un amical Islanda – Estonia, Logi Olafsson l-a scos la încălzire pe un blond de 17 ani, care juca la juniorii lui PSV Eindhoven, dus de tatăl său, dar care nu avea să confirme şi apoi a fost trimis la Knattspyrnufelag Reykjavikur, coşmarul lui Dinamo.

Olafsson l-a scos pe legendarul Arnor Gudjohnsen şi l-a introdus pe puştiul de 17 ani. Arnor era o legendă în Islanda, jucase la Anderlecht, la Bordeaux, printre altele, adică islandezii ar spune că era imposibil la vremea respectivă. Puştiul care l-a înlocuit pe Arnor era chiar fiul, Eidur Gudjohnsen.

Fiul şi-a surclasat tatăl ca şi carieră, un fotbalist exemplar, chiar dacă uneori prea nervos, dar a jucat la Chelsea, Barcelona, şi a câştigat titlurile în Anglia, Spania, Olanda, plus Champions League cu trupa blau-grana. A devenit cel mai titrat fotbalist din istoria Islandei, iar islandezii se mândresc că unul de-al lor nu avea probleme să înscrie într-o echipă cu Messi, Eto’o, Henry, Xavi sau Iniesta.

Din clipa în care a explodat Eidur, islandezii care îşi duceau copiii la fotbal se gândeau că toţi pot fi Gudjohnsen, era exact mirajul Hagi, după Mondialele din 90 şi 94 ale României, doar că Islanda nu se calificase niciodată la un turneu final. Ei îl vedeau la Barcelona şi zi de zi încercau să îl imite pe lângă stadioanele aşezate lângă vulcani pe atacantul blond.

Heimir Hallgrimsson, omul cu reformele din fotbalul islandez

Eidur Gudjohsen era clar cel mai bun produs din fotbalul islandez, dar cum rămânea cu dezvoltarea fotbalului? Întrebarea şi-a pus-o un antrenor tânăr, Heimir Hallgrimsson, care la 48 de ani este ajutorul lui Lars Lagerback la echipa naţională. După calificarea la Euro, islandezii îi mulţumesc lui Heimir, mai puţin lui Lagerback, omul cu imaginea. Heimir a făcut parte din grupul antrenorilor care la începutul anilor 2000 nu aveau licenţe UEFA. “Cum puteam noi să dezvoltăm fotbalul, chiar dacă jucătorii aveau calităţi, dar noi nu ştiam cu să îi pregătim? La sfârşitul anilor 90, niciun antrenor din Islanda nu avea licenţă UEFA B, să nu mai vorbim de UEFA A. Noi antrenam în Islanda şi atât”, a declarat Hallgrimsson pentru presa din Islanda.

Structura de licenţiere a UEFA a fost un mare succes, dar nu ca în România, unde se dădeau 45 de licenţe UEFA PRO, deşi la curs participaseră 42. Nu, au chemat lectori UEFA, antrenori din Suedia, Danemarca, Norvegia, Italia, Anglia şi Spania, pentru a-i instrui pe islandezi. Pentru standardizarea calităţilor fotbalistului era clar că aveai nevoie şi de antrenori pregătiţi. Ce a urmat? Până la finalul lui 2014, Islanda avea 563 de antrenori cu licenţă UEFA B şi 165 licenţiaţi cu UEFA A.

“Nu a contat că antrenorul venea din vârful vulcanului, dintr-un sat cu 7-8 tineri doritori de fotbal, noi am vrut să îi şcolim pe toţi cei care erau interesaţi de fotbal, pentru că numărul lor creştea, iar asta nu putea decât să ne bucure. Trebuie să aibă parte de aceeaşi dezvoltare în coaching-ul fotbalistic, e ambiţia fiecărui loc din Islanda să aibă oameni calificaţi, mai ales pentru copiii care se apucă de fotbal”, a mai spus Heimir.

Infrastructura a explodat după anul 2000

Stadionul Hasteinsvollur din Vestmannaeyjar este situat lângă un vulcan

Nu doar dezvoltarea antrenorilor din Islanda a fost cheia succesului echipei naţionale, ci şi dezvoltarea infrastructurii. La mijlocul anilor 90, facilităţile de antrenament, arenele de fotbal erau asemănătoare cu terenurile din Ligile IV de la AMFB şi Ilfov, adică nu era nicio diferenţă între Acumulatorul, IMGB şi cele ale echipelor din prima ligă islandeză. În ultima decadă, Islanda a construit 7 stadioane, 4 terenuri acoperite, pentru copii şi juniori, pentru a-i putea antrena tot restul anului, deoarece condiţiile crunte de iarnă nu permit desfăşurarea meciurilor în aer liber. Şi au mai luat o măsură incredibilă, la nivel de minister al Educaţiei: construirea a unui teren sintetic de 5 la 5 în fiecare şcoală din Islanda. “Când jucam eu fotbal, în anii 80, aveam nişte terenuri foarte slabe, pline de noroaie, nu aveai mari condiţii. Acum, toţi copiii se bucură de o atenţie specială. Şi la fel, nu contează că o şcoală are 10 fotbalişti sau doritori să practice acest sport, noi le dăm posibilitatea să înveţe la ei acasă, cu personal calificat, nu să vină la Reykjavik”, mai spune Hallgrimsson.

Rezultatul? În ultima decadă, Islanda a produs fotbalişti talentaţi cât n-a avut istoria fotbalului din această ţară. Câteva nume: Berg Gudmundsson, de la Charlton Athletic, Finnbogason, de la Olympiacos, Bjarnason de la Basel, Gunnarsson, de la Cardiff City, Sigtorsson, de la Nantes, Hermannsson, de la PSV, Fridjonsson, de la Reading sau Gudmundsson, tot  la PSV. România nu are atâţia jucători la echipe importante, dacă ne referim la jucători tineri. La noi nu există nicio idee, pentru că totul pleacă atât de prost, încât n-ai linie dreaptă, n-ai conducere, fotbalul este foarte corupt, aşa că nu trebuie să ne punem întrebarea tâmpită: Dar cum au reuşit islandezii, cu o populaţie de 300.000, iar noi, cu 19 milioane, suntem râşii fotbalului!

Partea social-filozofică a discuţiei cu Olafur

După câteva discuţii şi schimburi de nume de fotbalişti, jurnalistul Olafur îmi spune că mai e o problemă pe care nu am luat-o-n discuţie: caracterul islandez sau ideea de a locui pe o insulă vulcanică, izolată de lume, în mijlocul Oceanului Atlantic. “Înainte de al Doilea Război Mondial, Islanda era una dintre cele mai sărace ţări. În afară de pescuit, nu aveam nimic. Caracterul omului a fost unul închistat într-o ţară dezolantă. Zilele sunt lungi, este frig, iar pentru dezvoltare era nevoie de o luptă a noastră cu ambiţia. Astăzi ni se spune că suntem printre cele mai dezvoltate ţări, că am ieşit foarte bine din criză. Aşa şi în fotbal, sub motto-ul: Du-te în străinătate! Luptă-te! Testează-te! Demonstrează!”, spune Olafur.

Olafur Helgi Kristjansson

Şi e cazul antrenorului cu licenţă PRO, Olafur Helgi Kristjansson, cel care din 2014 este principalul lui FC Nordsjaelland, din Danemarca. Iată cum a descris momentul când a ajuns antrenor în Danemarca, el fiind din primul val de antrenori şcoliţi: “Dorinţa principală, foamea de performanţă, cum vreţi voi să îi spuneţi. Puteam să rămân în Islanda să prind peştele mare într-un lac mic. Dar am vrut mai mult, am vrut să îmi demonstrez mie că pot mai mult, să o iau ca pe o luptă profesională. Şi merită sacrificiul, pentru că ştiu că ajut la dezvoltarea fotbalului de la noi”. OK, dar v-aţi imagina discursul lui Victor Piţurcă? Nu, pentru că n-are discurs.

Eidur Gudjohnsen le-a demonstrat că e posibil. Islanda este la EURO. Are 6 victorii, 2 cu Olanda, atenţie, Olanda, un egal şi o singură înfrângere, un 1-2 nemeritat în Cehia. Şi mai este un aspect, pe care noi românii îl scoatem zi de zi în evidenţă prin Tata Puiu, naţionala nu se antrenează decât înainte de meci, jucătorii se întâlnesc destul de rar pe teren înainte de o confruntare importantă. Dar dacă te testezi, dacă lupţi, dacă vrei să demonstrezi că poţi, dacă ai o linie, poţi reuşi. Şi poate că Islanda va eşua la Euro. Nu asta e important!