Am avut la Tokyo 101 sportivi, 46 la feminin și 55 la masculin, care au luat startul la 17 discipline – atletism, baschet feminin 3×3, box, canotaj, canoe, ciclism, fotbal, gimnastică artistică, înot, judo, lupte, scrimă, tenis, tir cu arcul, triatlon, tir sportiv, tenis de masă. Doar Andreea Miklos, de la atletism, n-a luat startul în proba ei, din cauza unor probleme medicale. Tricolorii au reușit să obțină un argint la scrimă, un aur la dublu vâsle feminin, argint la dublu rame masculin și în un argint la patru rame fără cârmaci, asta este toată zestrea noastră, care ne clasează pe poziția 46, între națiunile participante.

Ne putem lăuda că am progresat față de Olimpiada de la Rio, de acum cinci ani? Da, am putea spune asta, dar numai așa, ca să ne amăgim – și la Rio am cucerit tot patru medalii, dar am avut două de bronz, iar în Japonia am avut doar aur și argint. Aici, la Tokyo, ne-am clasat la final pe locul 46, iar acum cinci ani am prins poziția 47.

La Rio am pățit și rușinea de a avea un sportiv dopat, la haltere, dar la această ediție am scăpat, pentru motivul că România a fost exclusă să participe la haltere, din pricina numărului mare de cazuri de dopaj, înregistrat ani de-a rândul, în cadrul loturilor noastre, fete și băieți. Mai mult, nici măcar președintelui Federației Române de Haltere, Nicu Vlad, nu i s-a permis accesul în Japonia, fiind acuzat de complicitate și manipulare în ancheta privind dopajul, desfășurată de Agenția Internațională de Testare (ITA).

Personal, nu cred că sportul românesc a făcut pași înainte, în ultimul cincinal. Și nu mă refer la truditorul din arenă, ci la antrenorii care-l supraveghează, la medicii care îi controlează sănătatea, la psihologii care-l pregătesc înainte de marele eveniment, la federalii care nu dau cu lunile, chiar cu anii, pe la sală, să vadă progresul fiecărui olimpic, și chiar la angajații din Ministerul Sportului (MTS) și Comitetului Olimpic din România (COSR), cărora nu le pasă de infrastructură, care nu știu să lucreze la o strategie corectă pentru viitorul sportului românesc.

Este adevărat că posturile din MTS și COSR, ba chiar și din Direcțiile Sportive locale, sunt comandate politic, iar instabilitatea scaunului face ca ministrul sau funcționarul din aceste instituții să nu gândească mai profund, la modificări de structură, la ridicarea de noi săli și stadioane. Frica de schimbare îl face pe oficiali să aibă grijă, mai întâi, de buzunarul propriu! Este clar că politicienii trebuie să-și ia laba de pe sportul românesc, să-l lase să fie condus de tehnocrați, oameni dedicați sportului, care știu să construiască, să facă o strategie de viitor.

După Olimpiada de la Rio nu s-a făcut nicio analiză pertinentă, n-a ieșit nimeni de la Atletism, Gimnastică, Haltere, să spună unde a greșit, cum probabil n-o va face nici acum. Iar dacă nimeni nu este tras la răspundere, pentru lipsa de performanță și banii cheltuiți în zadar, atunci de unde să vină progresul? Este clar că nu bugetele au puterea să comande și medaliile, ci calitatea actului de antrenament, oamenii care au carnete de antrenori trebuie să fie mult mai responsabili cu elevii lor, iar angajații din federații și celelalte instituții ce finanțează loturile să fie prezente în sălile de sport, să controleze pe ce se cheltuie fondurile date, să vadă cine își face treaba cu adevărat.

Sportul românesc mai respiră din inerție, însă nici asta nu va mai fi pentru mult timp. Strigătul Anei Maria Brânză, la sosirea de la Tokyo, este unul din puținele semnale pe care un sportiv are curajul să-l tragă. Cine o urmează?