OPINIE / Alin Buzărin, despre eşecul României la turneul preolimpic: Gimnastica minților noastre

lun, 18 aprilie 2016

A nu se califica echipa feminină de gimnastică a României la Olimpiadă e echivalent cu a rata Brazilia accesul la Mondialul de fotbal, cu un eșec al rugbystilor din Noua Zeelandă la Polul Nord sau cu retrogradarea, în același an, a Realului și a Barcelonei din Primera Division.

Doamna ministru Lipă vorbește de dezastru, Federația de Gimnastică și Comitetul Olimpic continuă să-și trimită bezele cu șoricioaică în loc de zahăr, iar noi, chibiții gimnasticii (există și așa ceva, sau cel puțin exista pe vremea când așteptam, la două noaptea, nota Nadiei la bârnă!) privim rotunjimile Cătălinei Ponor și ne rugăm ca fata care ne-a bucurat de atâtea ori să iasă de pe aparat fără ceva rupt.

Ceea ce se întâmplă în gimnastică nu e nici dezasruos, cum zice doamna Lipă, nici polemic, așa cum cred FRG și COSR. În gimnastica românească se întâmplă lucruri logice, cele mai logice din lume, cele mai firești, mai așteptate și mai clare.Mai mult, acest rezultat slab din calificări a fost amânat ani și ani, printr-un lung șir de miracole, de sacrificii și de întâmplări demne de romanele de aventuri. Această cădere trebuia să vină odată și-odată, ea ilustrează căderea, micșorarea și, în cele din urmă, dispariția activității numite gimnastică sportivă de înaltă performanță. O activitate care pe vremuri avea sens, însă acum nu mai are!

Gimnastica românească a fost la vârf cât timp în vârful ei s-au aflat soții Karoly, apoi Octavian Bellu și Mariana Bitang. Acești uriași antrenori au știut să strângă, ca într-un ghioc fermecat, foamea fetițelor, disciplina trasată de un sistem de învățământ dur, respectulși teama impuse de o societate guvernată prin constrângere. Gimnastica înseamnă, așa cum a afirmat la un moment dat Octavian Bellu, lucrul pe durere. Înseamnă ca tu, părinte, să accepți că fetița ta nu-ți mai aparține ție, ci sistemului ultraeficient de obținut medalii.
În 1980, să zicem, dacă-ți venea copila acasă de la Deva sau de la Onești, o trimiteai înapoi. Chiar dacă spunea că a fost înfometată, bătută, chiar dacă-ți arăta palmele crăpate, chiar dacă-i dădeau medicamente care să-i întârze ciclul, chiar dacă știai, erai convins, că nu se va înălța peste un metru cincizeci. Asta însemna gimnastica de mare competiție. Un șir lung de sacrificii, consimțit de practicanți în numele tricolorului fluturând pe cel mai înalt catarg.

Nu numai în 2016 lucrurile stau cu totul altfel, ci ele s-au modificat măcar de 10-15 ani încoace. Sistemul concentraționar nu mai rodește, de fapt nici nu mai există. Părintele se duce la școală și urlă că profesorul cutare s-a uitat urât la copilul său, care, dincolo de faptul că e cel mai cuminte din lume, e și foarte sensibil. Iar ca să-l împaci pe copil și să-l lămurești pe deplin că profesorul, educatorul sau antrenorul sunt niște bestii cu chip uman, îl consolezi cu hamburgeri, cu cola și cu pungi imense de cartofi prăjiți. Ca liniștea lui să fie deplină, nu-l trimiți la sală, nici măcar la o plimbare pe jos în parc, ci îi pui dinainte tableta. Ore întregi, zile întregi, luni întregi.

Nu mai avem gimnastică nu pentru că n-avem antrenori, Federație sau condiții de pregătire, ci fiindcă nu mai suportăm să ne doară palmele sau spatele în numele tricolorului fluturând. Steagul e aproape același, doar mintea noastră, a tuturor, e cu totul alta.

Comments are closed.