Abia se terminase meciul din Feroe, Anghel Iordănescu încă avea promoroaca de pe iarba sintetică neuscată pe vârful pantofilor, dar ținea neapărat să pară elegant, regretând public că bucuria calificării nu s-a petrecut cu trei zile mai devreme, pe Național Arena, spre a fi împărtășită zecile de mii de suporteri.

Elegant, nimic de zis, numai că mulți dintre acei zeci de mii îl huiduiseră copios, cerându-i apoi demisia. Cuvios și cucernic, Generalul a lăsat să se înțeleagă că întoarce și obrazul celălalt.

Acesta a fost primul gest. Al doilea a venit atunci când i s-a pus cea mai logică și mnai așteptată întrebare din lume, anume dacă va continua sau nu la echipa națională. La fel de previzibilă ca și întrebarea a fost și eschiva, nu știu, e prea devreme, lăsați-mă să mă bucur alături de echipă, mai avem timp să vorbim despre asta. C-o fi, c-o-mpărți, nimic concret.
În acest moment a intrat în ecuație Răzvan Burleanu, care a spus că și-l dorește pe mai departe pe Iordănescu. Era exact ceea ce Tata Puiu aștepta. O declarație de susținere din partea președintelui, care în acest caz putea fi luată și drept rugăminte. Ceva de genul: nu-i așa, Generale, că ar fi bine să continuăm împreună?

Trecut prin fotbal, dar și prin viață, Iordănescu l-a lăsat pe cel mai tînăr (cu aproape 35 de ani!) să facă primul pas, indiferent în ce sens. A fost un risc, dar a meritat. Din acest moment, oferta fiind publică, Generalul are toate atuurile. Și încă o dată ne-a demonstrat că pe teren, dar și în negocieri, cel mai bine e să aștepți, iar de atacat, să ataci doar atunci cînd ți-ai asigurat spatele.