Arareori mă bucur plenar, din toată ființa. În limbaj MM Stoica, s-ar putea spune că sunt hater. Dar nu sunt. Atunci când în senzația de bucurie există impurități pe care le exprimi, nu înseamnă că ești hater. Doar că înțelegi lucruri care altora le scapă, sau, dacă nu le scapă, le ignoră, nu pun preț pe ele.

VEZI CE A SCRIS DANIEL NAZARE

Da, performanța CSM-ului e mare. Imensă! Champions League la handbal feminin! La un sport care adună zece, cinsprezece mii de oameni în tribune atunci când are săli care să cuprindă atâta lume. Sportul presupune emoție, dramatism, finala de la Budapesta a conținut aceste ingrediente, iar prin loviturile de departajare a fost un fel de Sevilla, la 30 de ani și o zi. Tot dramatic, tot pe teren străin, plecând tot cu șansa a doua.

Dintr-o asemenea dulce beție te trezești a doua zi nu mahmur, ci plin de gânduri. CSM a obținut titlul european fiind finanțată de Primăria Capitalei. E foarte bine că Primăria și Consiliul General sprijină sportul, dar senzația este că organele locale au altă treabă, altă menire. Să ne ofere un oraș curat, cu școli încălzite, cu spitale salubre, cu instituții culturale de elită. Primăria poate sprijini sportul de masă, poate amenaja terenuri unde oamenii să facă mișcare, poate direcționa fonduri către acele condiții materiale care depind strict de ea.

Cantonamente, scutire de plata utilităților pentru cluburile de performanță, dotări precum echipament, autocar și așa mai departe. Dar, pentru 2016, pare un nonsens ca din taxele bucureștenilor să se plătească salariile imense ale unor jucătoare brazilience, suedeze, sârboaice, oricât de bune ar fi ele,sau remunerația unui antrenor danez, chiar și ilustru, eminent. Conducerea clubului municipal poate găsi sponsori pentru susținerea acestor sume, dar în niciun caz nu le poate lua dintr-un buget destinat funciar cu totul și cu totul altor scopuri.

Pot fi contrazis în fel și chip. Că nu înțeleg nimic din mesajul sportului fără frontiere și că sunt naționalist, câtă vreme în echipa de fotbal a Realului Madrid există doar doi titulari spanioli, Ramos și Calejon. Corect, la Real spectacolul e asigurat de Ronaldo, de Bale, de Modric, adică de străini. Deosebirea e că aceștia nu sunt plătiți de municipalitatea madrilenă și, chiar dacă ar fi, acolo străzile, școlile, spitalele arată mult mai bine decât la București.

Apoi, că nu pricep că, după o asemenea performanță, copiii, impresionați, vor merge spre terenurile de handbal. Spre care terenuri? Cele din curțiloe școlilor, acolo unde mai există, n-au văzut o reparație a bitumului de un spert de veac. Semicercul e în vale, iar centrul terenului, în deal. Sălile bucureștene, cele care aparțin școlilor, sunt dotate cu spaliere instalate pe vremea Daciadei. Și să vrea, copiii bucureșteni n-au unde să practice handbalul. A dat Primăria Generală, în ultimii douăzeci de ani, vreo minge de handbal vreunui elev? A fost vreun copil bucureștean invitat în tribune la vreun meci de Champions League sau măcar de campionat intern?

La fel de realist, fără sprijinul consistent al Primăriei, această performanță n-ar fi existat niciodată. Dar, dincolo de bucuria victoriei, de emoțiile finalei, câtă nevoie avem de acest trofeu clădit din fonduri publice? Cu ce ne va ajuta el? Cum ne-am simțit când pe piepturile unguroaicelor scria Audi, iar pe ale CSM-ului era trecut numele Consiliului General? Când vă spune copilul că la școală, în clasă, a fost frig, sau când în spitale vreo rudă vă este internată în pat cu alt bolnav, încercați să retrăiți emoțiile finalei de la Budapesta. Dacă nu mai simțiți chiar aceeași bucurie, înseamnă că m-am făcut cât de cât înțeles.