Nea Puiu sau Tata Puiu sunt doar apelative. Când îi spui Father Chicken deja aduce a ușoară maliție, iar Perre Poulet e deja obraznic, trimițând la acel perpulis, care în semantica argotică nu înseamnă nimic bun.
Demodat, pupând icoane, soluție de compromis pentru o federație incapabilă de a aduce altceva mai bun, un om care a lipsit un deceniu din fotbal, bătând coclaurile electorale ale Ilfovului. Știm, e antrenorul secolului, dar al secolului trecut, nu uităm să-i reamintim asta, deși nu e nevoie, pentru că se vede din cele patru-cinci cute pe care le face pe carâmb pantalonul său, în totală antiteză cu croiala slimfit a anului 2016.
Aproape că avem o voluptate în a-l ironiza pe selecționer. Cașcheta, gramatica, stilul milităros. Și, firește, autocarul. Mijlocul de producție care n-are voie să dea cu spatele, dar e extremn de util pentru a fi parcat în poarta noastră, după modelul Rose Bowl sau, mai recent, Belfast și Budapesta, în preliminarii.
Acest weekend probabil că ar fi trebuit să fie al exterminării lui Anghel Iordănescu, în urma dezastrului matematic și estetic de pe Stade de France. Cum să-l bagi pe Andone și nu pe Alibec? Cum să-l lași pe Budescu acasă? Sau pe Tamaș? Cum să bubui toate mingile, că doar la Saint Dennis tribuna e înaltă, nu e așa ușor să le dai în în gârlă ca la Chiajna sau Clinceni?!
Nu putem să-i reproșăm nimic din toate astea. Știu, am pierdut meciul cu Franța, nu e nevoie să-mi reamintească nimeni scorul! Dar dacă am arătat decent la Paris, dacă miile de români s-au făcut auziți pe stadion, dacă am sperat până aproape de final, dacă ne-am bucurat în destule momente, e în primul rând meritul lui Iordănescu.
El a comandat apărarea avansată, efortul total, media de cel puțin 12 kilometri alergați de fiecare jucător. El a fost cel care a insistat cu Popa și Andone, maratoniștii capabili de mai mult pentru echipă decât mai rafinații Alibec sau Sânmărtean (și neconvocații Budescu sau Maxim pot intra în această categorie), eternii favoriți ai unui public care crede că dacă joci în China sau la Astra și știi să dai cu exteriorul ești la fel de bun ca și cum ai veni de la Atletico, Bayern sau Juve.
Am pierdut pe faza Tătărușanu-Giroud (aici patrioții învocă faultul clar, în vreme ce haterii și apatrizii nu se sfiesc în a-l acuza pe Ciprian de neinspirație) și pe faza de mare clasă a lui Payet.
Nu pe dezorganizare, nu pe verdict de inferioritate netă. Am fost în terenul francez de multe ori și în careul francez în suficiente situații. Am acoperit terenul mult mai bine decât Scoția sau Camerunul, cele mai recente victime ale lui Deschamps. Acest plus de imagine, chiar dacă nu vine cu consemnări în clasament, i se datorează lui și Iordănescu, al cărui rug îl pregătiserăm cu minuțiozitate, vreasc cu vreasc.
Abia acum, după, când nu prea avem motive să ne luăm selecționerul la mișto, realizăm că Iordănescu e încă verde la 66 de ani, câtă vreme Italia i-a găsit înlocuitorul post-Euro lui Conte în persoana lui Ventura, care are 68 și va avea 70 la Cupa Mondială. Exact vârsta la care Aragones lua titlul european cu Spania în 2008!

