Este o iluzie că vom putea găsi căi spre corectitudine, atâta timp cât sportul, sporturile, unele într-o măsură mai mare, altele într-o măsură mai mică, sunt legate de recompensa materială și de profesie (să precizăm că profesionistul, peste tot în lume, este acel om care își face foarte bine meseria, este pregătit și că aceasta nu exclude corectitudinea în relaţiile cu ceilalţi „meseriași”, indiferent cât de mare ar fi recompensa pentru calitatea muncii lor).
Cu cât interesele pe care sportul le implică sunt mai mari, cu atât căile spre corectitudine devin tot mai puţine și mai inaccesibile, iar „desţelenirea” lor devine o problemă de mare profunzime a educaţiei individuale și colective. O astfel de întreprindere nu este ceva care se poate realiza de la o zi la alta, printr-o pledoarie izolată, ci printr-o acțiune concertată. Ar trebui să se ajungă!
Va fi greu? Poate… Sportul românesc trece de ani buni printr-o criză din care îi este tot mai greu să găsească ieșirea. Dar observ că bazele spotive din Ilfov se dezvoltă ușor‑ușor, apar echipe, și nu doar de fotbal, ci și de baschet, volei, handbal și multe alte discipline, iar de fiecare dată zâmbesc la gândul că în curând vor apărea și rezultatele. Ilfovul stă bine la capitolul fotbal, cu Chiajna istorică, la care adăugăm alte 12 formaţii în eșaloanele II și III, surclasând toate judeţele din România. Deci, se poate!
Și dacă se poate, e foarte posibil ca Ilfovul să dea startul, unul care să fie lansat spre înalta performanţă. Dar așa cum avem datoria să facem zilnic, ceas de ceas, pasul mai mic sau mai mare care ne poartă înainte, pe drumul împlinirii fiecăruia dintre noi, tot astfel cei care socotim că iubim sportul și credem în nobleţea sa, avem obligaţia morală de a ne aduce contribuţia, mai mică sau mai mare, la epurarea sportului.
Opinie scrisă în numărul 11 din IlfovSport
de Cristian Țopescu


