de Daniel Andrei Nazare
E la modă să îți dai cu părerea despre activitatea arbitrajelor din România. Dacă vrei să faci o comparație cu ce se întâmplă prin străinătate, n-ai loc de pricepuți.
Nu te poți contrazice niciodată cu Ion Crăciunescu și cu Adrian Porumboiu. Prima oară din respect, a doua oară pentru că nu vei avea niciodată dreptate 🙂
Italia dispune de cei mai buni cavaleri ai fluierului. Și nu de acum, ci de mulți zeci de ani. Dacă privești atent regulamentul de promovare/retrogradare, ai o primă revelație. Și cea mai importantă. Un arbitru retrogradat din lotul de elită, cel care conduce la centru meciuri din Serie A, se retrage din activitate. Adică, nu mai poate arbitra niciodată.
Informația mi-a fost confirmată de instructorul UEFA, Marius Beudeanu, care e amic cu Domenico Messina, un fost arbitru de top, cu vreo cinci turnee finale în CV.
Când se întâmplă asta? În două cazuri: pe baza notelor primite din care rezultă clasamentul final ori a erorilor disciplinare, mai pe românește, atunci când face praf un meci sau mai multe. Motivația e simplă: dacă îi menții pe aceștia în eșalonul secund le barează locul arbitrilor tineri, talentați, care nu pot promova din cauza acestora. Nu sunt buni, afară!
Acum vine întrebarea cea mai grea: câți cavaleri ai fluierului români au fost promovați, retrogradați și iar promovați în funcție de cine era șeful la CCA? Faceți un exercițiu de memorie și veți observa care sunt interesele în fotbalul românesc. Nu contează numele, ci realitatea dură. Meditați.

