Mircea Rădulescu, singurul antrenor român care a antrenat patru echipe naționale, se întoarce în iarbă. La vârsta de 74 de ani, când alții se plimbă cu nepoții în parc, fostul selecționer e chemat la datorie. Voluntar pentru o echipă fără istorie, fără mari posibilități financiare, dar cu imense ambiții locale.
Cum licența Pro introdusă chiar de el în urmă cu mulți ani are mulți posesori, puțini activează însă pe banca tehnică a unei echipe de Liga 1. Riciu intră și el în malaxor. Un malaxor care devorează tehnicieni pe bandă rulantă. Cu licență Pro sau nu, cursanți sau nu, pafariști sau nu, într-o întrecere internă tot mai slabă de la un an la altul.
Da, campionatul ăla care are mai puține etape decât antrenori demiși sau demisionari. Cum vor reacționa șefii săi după două eșecuri consecutive pe prima scenă? Îi vor da credit sau un șut în fund? În condițiile, atenție, în care FC Voluntari ar fi cea mai slabă echipă din primul eșalon, iar în fiecare partidă pornește ca outsider. Poate fi favorită, eventual, în meciul de pe teren propriu cu cealaltă nou-promovată, ACS Poli Timișoara. În rest, nu.
Mulți ar spune că, totuși, la 74 de ani și câteva performanțe notabile, MIrcea Rădulescu ar impune respect. Din ce am văzut și trăit în fotbalul românesc, dați-mi voie să mă îndoiesc. Cunoscutul antrenor spune că încă ezită să preia echipa, punând niște condiții. Glumește chiar: „Ilie Poenaru e pregătit. Avem pe cine să sacrificăm”. Gluma e bună, dar are o doză de amărăciune. Până și un antrenor cu 40 de ani de experiență în spate știe că poate fi sacrificat oricând, din orice motiv, la orice oră.
Pentru FC Voluntari o retrogradare n-ar fi un dezastru. Echipa nu e in insolvență, n-are suporteri nervoși care să zgârăie mașinile fotbaliștilor ori să-i ia la rost, formația din Ilfov n-are nimic de pierdut. Atunci, de ce să punem presiune pe antrenor?

