Ioan Andone nu mai e fundașul de altădată, care dădea la picioare, murea cu adversarul de gât. A cedat în lupta cu Negoiță și Mutu, dovedind că e un mare domn, iar iubitorii de fotbal, din fața televizorului că la stadion numai vine aproape nimeni, au căzut pe spate de gestul fostului internațional. Cu gunoaiele, de obicei, trebuie să le arăți ceea ce sunt și, eventual, să le mai dai și două șuturi în fund. Ando a cedat prea ușor. A plecat acasă cu lacrimi în ochi, iar ăia doi, la Rin cu trabucul între degete, râdeau de mama focului că-l aduc acum pe Contra să lupte pentru play-off.
După părerea mea, Andone e penibil când amintește că a luat în primele două etape goluri numai din lovituri libere, de parcă n-ar fi voie să se înscrie din faze fixe sau e rușine ca la școală, atunci când doamna educatoare te pune la colț. Nu trebuia să plece și avea șanse, cel puțin matematice, să meargă în play-off. Nepriceperea lui Negoiță, tupeul lui Mutu – nu înseamnă nimic pentru fotbal, ci doar hlizeala atunci când se întâlnesc la un șpriț, acolo unde cred că se pricep la fotbal, dar de fapt, nu se pricep la nimic.
Roș-albii s-au debarasat de Lazăr, Gnohere și Rotariu și n-a adus nimic în loc pînă acum 3 zile. Iar antrenorul e de vină. Nu vi se pare o fractură de logică? În locul lui Mutu m-aș da cu capul de perete, iar în locul lui Negoiță m-aș ocupa de hotel, nu de mingea rotundă. Și Andone s-a complăcut în situația asta, în loc să facă puțin scandal a tăcut precum un prunc cu ochelari de soare pe ochi la mare, așa ca meniul e complet.
Dinamo e o echipă de pluton, ăsta e adevărul. Invocarea legendelor roș-albe când clubul e condus de oameni fără niciun fel de pregătire managerială e un prim pas spre ieșirea din topul fotbalistic autohton. Când bați pe FCSB, care și ea e în disoluție, și nu poți lua un punct Concordiei Chiajna în două partide, e ca și cum te-ai sui pe dealul cel mai înalt din cătunul apropiat pretinzând că ai cucerit Himalaya.