Eșecul cu Polonia nu doare pentru că era așteptat, spre deosebire de meciul de la Roland Garros al Simonei Halep cu juna Ostapenko. Ceea ce a deranjat a fost lipsa de atitudine a jucătorilor lui Daum, dar și a selecționerului care e tot mai contestat. Și pe bună dreptate.

Întrebarea care se pune este dacă apare vreo diferență dintre meciul cu Albania, de acum fix un an, și partida de la Varșovia? Aș spune că niciuna, doar câțiva jucători noi, atât. Doare lipsa de încredere și de ambiție. Vorbim deprincipii, mai puțin despre rezultate, măcar palpabile. Nimic, nimic, nimic. Cu Iordănescu și Pițurcă am fi jucat la 0-0, cu noroc am fi bătut cu 1-0. CU Daum declarăm că jucăm ofensiv, dar de fapt nu știm ce jucăm, dar evident pierdem.

Haosul de la nationala poate fi stopat doar aruncându-l pe Daum spre Golf și aducându-l pe Mircea Lucescu sau Cosmin Olăroiu. Greu de realizat, dar doar așa poate răzbate domnul doctor în științe politice, Răzvan Burleanu, de furia fanilor. Pe votanții din Adunarea Generală i-a păcălit cu o friptură și o cazare, publicul nu poate fi aburit.

Nu putem să ne facem că nu vedem minciunile lui Daum, incompetența federală și vrăjeala unora. E vorba de echipa națională și nu vedem nicio strategie. Avem jucători care vin la națională ca să aibă de unde pleca și noi vorbim despre predictibilitate. Or federalii ne cred proști ori nu se pricep. Nu-mi place niciuna dintre variante, însă siguranța în prostie mi se pare cea mai gravă boală a momentului.