Se știe că sunt ziarist de rugby și de volei, sporturi pe care le urmăresc de mai bine de douăzeci de ani. Handbal am scris, cu frecvență mai mare, între 1992 și 1994, iar apoi l-am privit ca orice om pasionat de fenomen. Succesul magnific obținut de CSM București în Liga Campionilor de handbal, la feminin, succes care este dublat de triumful voleibalistelor aceluiași club în CEV Challenge Cup – premiere pentru România – a fost salutat de mai toți românii. Există însă și voci care critică faptul că acest succes nu este tocmai unul românesc – și se invocă numărul mic de handbaliste autohtone… Iar altele care acuză faptul că el s-a obținut din banii contribuabililor bucureșteni, echipa de handbal fiind finanțată de la bugetul municipalității.
Nu doresc să intru în polemici cu partizanii acestor idei. Și nu o fac nu numai pentru că, în general, respect părerile altora chiar și atunci când nu sunt de acord cu ele – în decembrie 1989 ne-am câștigat și dreptul de avea, fiecare, păreri, chiar și păreri greșite. Nu o fac pentru că o polemică în acest caz, fie ea și una spumoasă, nu rezolvă de fapt situația. Fiindcă, în opinia mea, noi abordăm mai degrabă efecte decât identificăm și acele cauze care au făcut ca CSM București, implicit alte cluburi din țara noastră, să depindă numai sau în proporție foarte mare de banii alocați de comunitățiile locale.
Fără să fiu specialist în handbal îmi amintesc că în perioada în care Anja Andersen a fost antrenoare la Oltchim Rm. Vâlcea (2011) conducerea grupării care țintea pe atunci câștigarea Ligii Campionilor la handbal, jucând finala cu un an înainte, a ținut o conferință de presă în care anunța că își propune mărirea numărului de sponsori – erau tot mai multe semne, pe atunci, că firma ce patrona clubul (combinatul chimic) nu o mai poate face. Și s-a dat atunci ca exemplu cluburile de handbal din Danemarca, cluburi care aveau, fiecare, câte 30-40-50 de sponsori. Ei bine, în ciuda acelui demers Oltchim avea să se desființeze mai apoi, prăbușirea acestei echipe de tradiție fiind legată atât de problemele combinatului din Rm. Vâlcea, cât și de faptul că nimeni nu s-a înghesuit să o sponsorizeze. La vremea respectivă, Octavian Morariu, încă președinte al Comitetului Olimpic și Sportiv Român, spunea că dacă legislația ar fi favorabilă sponsorizărilor în sport atunci unul din cei doi mari jucători de pe piața de telefonie mobilă de la noi ar putea nu numai să ”țină în viață” echipa de handbal Oltchim, ci și să-i permită să rămână în elita europeană, cu doi la sută din taxele pe care le varsă statului român.
Problema Oltchimului, implicit a CSM-ului, a majorității cluburilor și asociațiilor sportive de la noi ține de sistem. Dacă ar fi să mă refer strict la rugby-ul românesc, sport a cărui istorie o cunosc cel mai bine, atunci aș spune următoarele:
– până în 1947, acesta s-a practicat numai în București și, în general, de oameni din clasa de vârf; a existat, e adevărat, și Grivița, o echipă despre care se spunea că este muncitorească fiindcă era compusă din oameni care lucrau la atelierele CFR cu același nume.
– în anii 50, adică din momentul instalării la putere a comuniștilor, s-a trecut la un proces pe care eu l-am numit ”industrializarea rugby-ului românesc”. Federația Română de Rugby a trimis antrenori în orașele din Provincie pentru a înființa echipe, pentru a le antrena. Aceștia au primit casă și masă, implicit un salariu. Mai apoi o mașină de serviciu. Și au fondat echipe de rugby la Cluj, Iași, Constanța, Timișoara, Brașov, Arad, Baia Mare, Suceava… În mai toate orașele țării. Aceste echipe țineau, în special, de fabricile, uzinele ridicate în perioada comunistă. Pretențiile nu erau pe atunci foarte mari. Casă, masă, salariu, o primă… În plus, secretarii de partid care conduceau județele, orașele, comunele erau obligați să raporteze la centru că au activitate, să-și prezinte realizările în industrie, agricultură, turism, comerț, cultură și sport. Era o adevărată întrecere între acei activiști.
– din 1990 încoace, în rugby-ul românesc, ca de altfel în întreg sportul de la noi, a avut loc un proces de dezmembrare – descentralizare nu-i pot spune fiindcă sensul acestui cuvânt este cu totul altul. Iar dacă majoritatea fabricilor, uzinelor construite de părinții noștri, de noi în perioada comunistă, au fost puse pe butuci, cu multe dintre cluburile și asociațiile sportive s-a întâmplat același lucru. Ținând de acele fabrici, ele au dispărut o dată sau în aceeași perioadă cu ele. Așa cum s-a întâmplat cu Oltchim. Și cum firmele private capabile să susțină sportul de înaltă performanță le numeri pe degete la noi, singura salvare a celor rămase a reprezentat-o comunitatea locală, mai precis consiliul local sau județean.
Așadar, după mine două cauze pentru care un club de la noi este obligat să trăiască, să supraviețuiască sau să performeze îndeosebi din banii publici ar fi legislația neadecvată, neadaptată la realitățile actuale în ceea ce privește sponsorizările (există prevederi legale, însă ele nu sunt atractive pentru firme și nu trebuie uitat că multe dintre aceste firme sunt cu capital străin – oare de ce i-ar interesa pe francezi, pe germani sau pe americani să dea bani pentru sportul nostru?), dar și faptul că economia noastră, deși ”duduie” potrivit guvernanților de ieri și azi, este încă departe de aceea din țările occidentale.
Firește că sincopa cluburilor sportive din România anului 2016 nu se poate explica doar invocând aceste două cauze. O vină mare pentru situația actuală o au chiar ele. Fiindcă în anii 90, atunci când încă existau resurse pentru a așeza sportul românesc pe baze cu adevărat profesioniste, oamenii care îl conduceau sau activau în el n-au putut depăși stilul de lucru din perioada comunistă, una în care statul aloca mereu, și mereu bani în această direcție. Poate nu întotdeauna mulți, dar suficienți pentru acele timpuri. În rugby, de pildă, abia în momentul în care Anglia a surclasat (134-0) România, în noiembrie 2001, oamenii săi au început să conștientize că s-a ajuns dacă nu în prăpastie, atunci măcar la marginea ei. Semnele dezastrului apăruseră, însă, cu ceva timp înainte. Și voi da un exemplu, de la mijlocul anilor 90. Un antrenor de echipă din prima ligă îmi povestea că, pentru a obține bani necesari unei deplasări în țară, la meci, mergea la un prieten frizer. ”Mai tundea doi inși. Și îmi dădea banii. Mai trăgea un bărbierit. Și îmi punea banii în palmă. E sponsorul meu. Așa pot pleca în deplasări”, îmi mărturisea, prin anii 90, acel antrenor. Și o făcea cu amărăciune, nu amuzat de situația în care se afla echipa lui, echipă patronată de stat. Rezultatul? Acea echipă de rugby, una cu ceva tradiție, una înființată în perioada pe care am numit-o ca fiind una de ”industrializare”, nu mai există astăzi… S-a desființat la puțin timp după aceea. Și s-a desființat deși oamenii care activau în ea au încercat să o salveze…
În cazul CSM-ului s-a spus că a câștigat Liga Campionilor la handbal, respectiv CEV Challenge Cup la volei din banii contribuabilului bucureștean… Și că în loc să se asfalteze străzi, de pildă, se plătesc salarii unor străini. După mine, problema e alta. În ianuarie trecut, un raport al Curții de Conturi arăta că primăriile de sector din București au cheltuit, între 2007 și 2014, circa 2,7 miliarde de lei pentru întreținerea spațiilor verzi… Și se prezentau costurile în detaliu. O crizantemă costa 310 lei bucata… Un tei 1.500 de lei… Și așa mai departe. Altfel spus s-a tocat vreo 600 milioane de euro. Iar dacă ne gândim că bugetul anual al echipei de handbal CSM București este de două-trei milioane de euro, atunci concluzia (una ce se bazează pe aritmetică) este una simplă: cu acești bani s-ar ține respectiva formație între 200 și 300 de ani. Sau s-ar finanța 50-100 de formații din sporturile de echipă cu mingea, altele decât acelea de fotbal.
Așadar, în opinia mea, în București mai sunt încă bani. Destui bani. Și vor fi bani. Și pentru asfaltări. Și pentru cluburile sportive de aici. Problema este cum, când și pe ce, dar mai ales în ce proporție sunt cheltuiți acești bani.
mail: marian.burlacu@ilfovsport.ro
Blog: Marian Burlacu


