Simona Halep a ratat, din nou, pentru a treia oară, ocazia de a deveni lider mondial. Iar înfrângerea ei (1-6, 0-6), din finala cu Garbine Muguruza, la Cincinnati, a stârnit un nou val de critici… Și nu numai la noi. Citeam, de pildă, un comentariu pe site-ul cotidianului francez ”L’Equipe” în care un fan al tenisului îi recomanda să meargă la… psiholog. 

Și eu, recunosc, imediat după finala de la Roland Garros, pierdută cu Ostapenko, ”aș fi dat de pământ” cu Halep. La figurat, desigur. În scris. N-am făcut-o. Am mers afară… În grădină. Am fumat o țigară. Și m-am calmat. La nervi (sau ”la cald”), toți sau aproape toți suntem dispuși să spunem (sau să scriem) lucruri pe care să le regretăm mai apoi. Când ”ne-am răcorit”. Sau le spunem fiindcă, atunci când Simona pierde, vedem (total sau ceva din) ratările noastre în înfrângerile ei. La un alt nivel, desigur. Adică undeva mult mai jos.

Cum puțini dintre noi, românii, am fost lideri mondiali în tenis, cred că firesc ar fi să ne abținem de la prea multe comentarii. Sau, ideal, ar fi să nu le facem deloc. Să-l lăsăm, de pildă, pe Ilie Năstase să le facă. Fiindcă el poate să o critice pe Simona Halep. Pentru că o face din postura singurului român care a ajuns numărul 1 în tenis. Noi, ceilalți români, de azi sau de odinioară, doar am visat că ne-am cocoțat acolo… Și când ne-am trezit am căzut din pat.  

Știu că vor fi unii care vor contesta, parțial sau total, cele scrise de mine. Și e normal fiindcă trăim în democrație. Îmi permit ca acestora să le spun, apelând la fotbal, un sport mai ușor de înțeles, la noi, că Simona Halep, acum, este precum Barcelona de acum 26 de ani și mai bine. Trei finale a pierdut această formație, între ele una fiind cu Steaua, până să devină campioană a Europei. Spre deosebire de rivala Real Madrid, care avea nouă finale de CCE, în 1992, dintre care șase câștigate! Ceea ce nu însemna că Barca fusese o formație de mâna a doua până atunci. Iar spre deosebire de fotbal, unde sunt 11 jucători pe teren, în tenis nu se pot face nici schimbări… Să iasă Halep 1 și să intre, pe teren, Halep 2, Halep 3 sau Halep n.

Exemplul Barcelonei nu este singular în sport. În rugby-ul francez, de pildă, ASM Clermont a disputat, între 1936 și 2010, zece finale de campionat, pierzându-le pe toate! Și abia în ultimul deceniu a izbutit să câștige două titluri din alte trei ocazii. Și asta deși în acest răstimp au evoluat sute, dacă nu mii de jucători pentru această formație. Au fost numeroși antrenori. Toți sau în mare parte de valoare. Altfel n-ar fi ajuns în zece finale. 

Așadar, eu cred în continuare că va veni și ziua în care Simona Halep va urca pe locul 1 mondial. Sau/și ziua în care va triumfa într-un turneu de Grand Slam. Să avem puțină răbdare! Vorbim, totuși, despre o jucătoare cu 15 turnee WTA câștigate și care ocupă poziția a doua în ierarhia mondială.