Am fost pe Giulești, să văd Rapidul în Liga a V-a. Am văzut un stadion dezolant de gol, cu doar câțiva suporteri strigând fără întrerupere, Rapid, Rapid. Doar Moțu Pitiș, Dumnezeu să-l ierte, se auzea clar în difuzoare, cu al său Cântec pentru Rapid, dar când muzica se oprea, parcă un vuiet venea de departe și nu era nici măcar șuieratul vreunei locomotive de sub Podul Grand.

Aș spune că erau glasuri de muncitori, poate chiar al celor de la Grivița, care au înființat, în 1923, Asociația Culturală și Sportivă Căile Ferate Române, actualul Rapid de azi. Sunt revoltați, probabil, că spiritul vișiniu a murit de prea multe ori, în ultimii ani, pentru că cei care au condus clubul, după Revoluție încoace, doar s-au înfruptat din patimile suporterilor, le-au luat seva, avântul, bucuria, după care i-au lăsat în bătaia vântului.

Nici măcar teatrul de lângă stadion nu se mai numește Giulești, și nici Odeon, l-au transformat în Opera Comică, pe scena căruia se joacă drama lui Baratki, Auer, Ionică Bogdan, Bazil Marian, Titus Ozon, Rică Răducanu și distribuția este lungă, lungă, cât o zi de post. Rapid a ajuns în Liga a V-a, ultima, mai jos nu se poate, pentru că așa au vrut cei care nu iubesc istoria fotbalului, cei care nu cunosc Bucureștiul și n-au avut niciodată treabă pe Calea Giulești, pentru că așa au hotărât cei care n-au auzit niciodată tumultul tribunelor. Am văzut lacrimi, am auzit jurăminte – 50, 100, mai mulți sau mai puțini, întotdeauna se vor găsi nebuni gata să-și dea viața pentru Rapid. Și chiar dacă și simbolul anului 1923 a dispărut, mă refer la acea locomotiva cu aburi din curtea clubului, care a ajuns la muzeu, Giuleștiul așteaptă cu răbdare să se nască o nouă generație, care să umple tribunele. Nu știe nimeni când, dar speranțe sunt!