În urmă cu patru-cinci decenii, o profesoară de educație fizică și sport a format o echipă de rugby în comuna Pantelimon. Astăzi, Stelian Dumitru îi continuă munca în localitatea de lângă București
Rugby-ul a fost socotit dintotdeauna ”un sport de golani jucat de gentlemani”. De golani nu fiindcă ar fi promovat gesturi antisociale, ci pentru că, în momentul în care s-a desprins de fotbal, prin secolul XIX, susținătorii săi nu au acceptat în ruptul capului să renunțe la placaj, un procedeu tehnic socotit a fi prea brutal de adepții sportului cu balonul rotund – prin el, purtătorul de minge este trântit la pământ.
Pe de altă parte, rugby-ul a fost considerat mai mereu, până prin anii 90, drept un sport de bărbați. Tocmai fiindcă în dinamica lui contactele fizice sunt frecvente, iar duritatea lor este la limita suportabilității. O suportabilitate asigurată prin antrenamente, prin asimilarea științei de a cădea.
Din acest motiv, apariția Marianei Lucescu în lumea rugby-ului, ca antrenor, în urmă cu circa cinci decenii, a stârnit multă uimire. Fostă jucătoare de handbal în 11, de baschet şi volei, Mariana Lucescu (1935-1999) a deprins pasiunea pentru rugby de la soţul ei, Dan Lucescu, fost jucător şi arbitru, dar şi de la tatăl ei, care evoluase la Viforul Dacia, o formația care a dominat întrecerea internă în perioada interbelică și care a fost desființată în momentul venirii comuniștilor la putere.
Devenită profesoară de educaţie fizică şi sport, a format prima echipă şcolară de rugby în Pantelimon. Antrenoare la Şcoala Sportivă nr. 2 din Bucureşti, cea poreclită „Doamna de Fier“ datorită severităţii sale şi-a condus echipele spre câştigarea a patru titluri naţionale. Primul dintre ele a fost câștigat în 1973, când elevii ei au reușit să se impună în finală în fața lui CS Școlarul București, formație pregătită de Cornel Munteanu, un antrenor cunoscut pentru priceperea lui de a forma jucători.
Mariana Lucescu a uimit pe atunci lumea rugby-ului mondial, fiind prima femeie antrenor al unor formaţii de băieţi. Din acest motiv, francezii i-au spus „Madame Rugby” în semn de preţuire. În România, în schimb, a fost acceptată greu, fiind antrenori care nu puteau concepe că pot fi bătuţi de o femeie… Cu toate acestea, Mariana Lucescu a continuat să lucreze în acest sport.
Cum n-a urmărit niciodată câştigul material – ba, din contră, le oferea copiilor ciocolată din banii ei -, ultimii ani din viaţă şi i-a petrecut confruntată cu numeroase lipsuri. Uitată de mulţi, în anii ’90 a refuzat să facă cerere, conform regulilor MTS, pentru a primi titlul de antrenor emerit pe care îl merita cu prisosinţă. Mariana Lucescu s-a stins din viață, în 1999, într-un bloc de garsonieră din sectorul 2, după ce se autoizolase – ulterior i-a fost acordat titlul, post-morten, iar unul dintre terenurile de rugby (cel dinspre clubul Triumf) din complexul de la ”Arcul de Triumf” a primit numele ei.
Munca antrenoarei este continuată astăzi, în comuna Pantelimon, de Stelia Dumitru, cel cunoscut în lumea rugby-ului sub porecla ”Cioc”. Cu ajutorul autorităților locale, acesta a fondat în urmă cu ani un club de rugby acolo. Și a urmărit, dincolo de câștigarea unor medalii în competițiile interne, să formeze jucători. Ca și predecesoarea lui, Stelian Dumitru a dat câțiva rugbyști cunoscuți mai apoi peste tot în lume, unul dintre aceștia fiind Petre Mitu, medaliat cu bronz la Mondialele de juniori din 1996 și fost internațional de seniori, câștigător al Cupei Europene a Națiunilor.
De asemenea, a organizat anual, în Pantelimon, Memorialul ”Mariana Lucescu”, o competiție deschisă echipelor de copii și juniori. Format de ”Doamna de Fier”, ca de altfel numeroşi alţi cunoscuţi internaţionali români – lista îi cuprinde pe Dumitru „Mituş” Alexandru, Stelian Podărăscu, Vasile Ţaţa, Alexandru Achim, Nicolae Cioarec, Vasile Țața, George Sava ca să dăm doar câteva exemple -, Mircea Paraschiv s-a arătat încântat de acest demers, însă a regretat că „aşa ceva nu se organizează săptămână de săptămână în Bucureşti şi în alte oraşe ale ţării”.
mail: marian.burlacu@ilfovsport.ro
Blog: Marian Burlacu
Articol scris de Marian Burlacu în primul număr al revistei IlfovSport.


