Sevilla, 7 mai 1986, Budapesta, 8 mai 2016, un singur trofeu – Liga Campionilor!

lun, 09 mai 2016

Pe 7 mai, 1986, o formație românească, Steaua București, avea să câștige, în premieră, Liga Campionilor la fotbal; după 30 de ani, o echipă din România își adjudeca trofeul Ligii Campionilor la handbal – între cele două evenimente, o degradare permanentă a sportului românesc, ca semn al politicii îndoielnice, făcute de după Revoluție. Și nu e de mirare, atâta vreme cât și federațiile au dus lipsă de strategii care să fi menținut nivelul de dezvoltare din 1990, mulțumindu-se să asiste impasibile la demolări de arene și terenuri, la desființări de echipe și cluburi.

Să ne bucurăm, firește, că după 30 de ani, o grupare din România se încoronează ca Regină a Europei. Handbalul nu este la prima abatere, ca să spun așa: la feminin mai avem două astfel de trofee, în 1961, Știința București, antrenor Constantin Pilică Popescu, și în 1964, prin Rapid București, la timonă fiind tehnicianul Gabriel Zugrăvescu. Nici băieții nu s-au lăsat mai prejos: Dinamo, cu Vlase Oprea pe bancă, a câștigat în 1965, după care a venit rândul Stelei, în anii 1968 (antrenori Octavian Nițescu/Olimpiu Nodea) și 1977 (Cornel Oțelea/Otto Tellman) să domine Europa, la nivel de cluburi.

Revenim la meciul de la Budapesta, din finala Champions Legue, dintre CSM București și Gyori Eto, și trebuie să spunem că întâlnirea s-a desfășurat după un scenariu dramatic : egal la final, egal după două reprize de prelungiri, victorie CSM, după loviturile de departajare – scor final 29-26! Un spectacol pe cinste, chiar unic, în istoria scurtă a noului format Final Four, având în vedere faptul că cele două distribuții au cuprins cele mai galonate nume din handbalul european: croata Jelena Grubisic, suedezele Isabelle Gulden și Linea Torstensson, spaniola Carmen Martin Berenguer, braziliencele Rodrigues Belo și Pessoa de Oliveira, danezele Maria Fisker și Line Jorgensen, pe de-o parte, norvegiencele Heidi Loke, Linn Sulland, Ida Alstad, și Kari Grimsbo, cehoaica Jana Knedlikova, olandezele Wette Broch și Cornelia Groot, ct și brazilianca Amorim Taleska, de cealaltă parte. Cât despre jucătoarele autohtone, la românce au prins câteva secunde Iulia Curea și Cristina Nan, pe cînd Bazaliu, Iordache și Nicula (aceasta din urmă nici măcar n-a fost în lotul de 16) au fost mai mereu a treia, poate chiar a patra obțiune a antrenorului, străin și acesta, din Danemarca, Kim Rasmussen. Doar Oana Manea, Mica Brădeanu și mai rar Cristina Vărzaru s-au bucurat mai mult de prezența pe semicerc.

La maghiare, fosta mare vedetă Anita Gorbicz a ajuns să frece banca de rezerve, iar când a intrat pe teren, a fost pusă să joace în extrema stângă, la schimb cu Aniko Kovacsics, în rest nicio altă urmă de handbalistă din pustă, politica antrenorului Martin Ambros, străin și el, din Spania, fiidn aceea de a construi o multinațională, la fel ca și omologul său din finala Ligii Campionilor, Rasmussen.

Prin urmare, între cele două coroane feminine, cele trei masculine, la care mai adăugăm și pe cea din 1986 de la fotbal, și cea de ieri, de la Budapesta este o mare diferență – primele sunt performanțe românești, ca rezultat al muncii sportivilor români în proporție de 100%, pe când cea de ieri, de la Budapesta, este obținută de un club din România, cu vagi amprente ale handbalistelor autohtone. Ne bucurăm, firește, ne și mândrim, un pic, pentru că mai mult nu putem – ne-ar arăta obrazul străinii și ne-ar întreba, care este meritul handbalului românesc, în această afacere? Va construi, oare, ceva CSM-ul pe lângî această performanță? Nu, pentru că toți banii, și sunt multe milioane de euro, se duc pe salariile jucătorilor străini din handbalul feminin și masculin, pe salariile fetelor de la volei și, parțial, de la rugby.

Nu știm cum este în Ungaria, dar la noi sportivii aduși de-afară au prioritate peste tot – și pe foaia de joc, și la salarii, și la prime, și la amenințări, ca să nu mai spun că niciun handbalist străin nu are litigii cu Federația, pentru că ar ajunge imediat la urechile forului european, pe când ai noștri sunt hătuiți, păcăliți, prostiți, după bunul plac al comisiilor federale și al unor cluburi.

Și ca să închei, pe un ton optimist, să ne bucurăm că trofeul va rămâne în vitrina clubului bucureștean, iar oficialii din Calea Victoriei pot organiza, odată pe săptămână, pelerinaj prin fața acelei vitrine, pentru junioarele proprii și antrenorii lor, neplătiți de luni bune, dar mândri că fac parte dintr-un astfel de club. Sigur, CSM București nu se compară cu fostul Oltchim – în Capitală se cheltuie banii contribuabililor, care vin în conturi lună de lună și an de an, pe când în Vâlcea s-au consumat doar fondurile Combinatului Oltchim, până s-a ajuns la fundul sacului…

Felicitări, CSM București, și la cât mai multe trofee!

Așa a fost în 2016

2016

Așa a fost în 2015

2015

Așa a fost în 2014

2014

Comments are closed.