La sfârșitul acestei săptămâni, la Malu Roșu din Joița, urmează să se desfășoare cea de-a IX-a ediție a Memorialului Gheorghe Pârcălăbescu, cea mai importantă competiție a rugby-ului juvenil, de nouă ani încoace, din județele Ilfov și Giurgiu. Când se apropie acest mare turneu, copiii se pregătesc, parcă, mai intens, pentru că au aflat, deja, cine a fost Pârcălăbescu și vor să-i cinstească memoria cu jocuri de buna factura tehnica. Mai mult, știu că la acest eveniment au început să apară oaspeți de seamă, în ultimii ani, foști și chiar actuali sportivi, care l-au cunoscut, mai mult sau mai puțin, pe cel comemorat. Și nu în ultimul rând, se gândesc din ce în ce mai intens, cu fiece zi ce trece, la premiile cu care organizatorii îi vor onora.

Sigur, Memorialul a crescut de la an, la an, și ne referim la numărul de echipe participante, la spectatori, la premii, la valoarea și personalitatea invitaților. Putem spune, fără teama de a greși, că Federația de specialitate ar trebui să ia seamă la organizatorii de la Malu Roșu, pentru că ei pun suflet în tot ceea ce fac, chiar dacă nu au fondurile pe care si le-ar dori. Puține competiții au rezistat nouă ani, fără ca spiritul să nu se dilueze, dar ăsta este meritul copiiilor, în primul rând, și mai apoi al celor care l-au cunoscut pe Gheorghe Pârcălăbescu.

Vom încerca, în această săptămână, să-l prezentăm pe eroul nostru, pentru că, da!, chiar este un erou, un rugbyst care a lăsat urme adânci pe unde a trecut. Vrem să vorbim și despre Memorial, în sine, despre organizatori și vom puncta, cu fotografii și declarații ale vremii, cât mai multe ediții, care au avut loc din 2007 încoace. Dar nu pot să încep, până nu-l ”demasc” pe cel ce m-a determinat să fiu alături de rugbyștii din Ilfov și Giurgiu, implicit – el este Gheorghe Vlăduț, un colonel care s-a îndrăgostit de balonul oval încă din tinerețe. Venit din Munții Hațegului, Vlăduț s-a căsătorit și a ajuns la Joița, unde a și pus bazele Asociației Județene de Rugby Ilfov, alături de alți doi prieteni, începând cu anul 2006.

Prin urmare, Memorialul Pârcălăbescu este un proiect 100% inventat în Comuna Joița, de Gheorghe Vlăduț, sprijinit de Vasile Constantin –MAO și profesorul Nicolae Manolache. Probabil că la acea vreme, adică în 2006, niciunul din cei trei nu s-a gândit că micuța lor competiție o să prindă un contur din ce în ce mai puternic, ajungând acum una respectată și iubită, în cele două județe. Dacă ar fi știut regretatul rugbyst că faptele sale dintre buturi vor fi exemple pentru copiii Secolului XXI, probabil că ar mai fi rămas în vestiar, încă vreo doi-trei ani, măcar până la 50 de ani – ar fi putut face asta, dacă ne gândim că în 1964, adică la vârsta de 44 de ani, a câștigat Cupa Campionilor Europeni cu Grivița Roșie CFR, având dublă calitate: și de jucător, dar și de antrenor!
Și iată că am dezvăluit una din cele mai mari performanțe ale rugby-ului grivițean și ale regretatului Pârcălăbescu însuși, de ce nu, ale sportului românesc, chiar!

Regretatul rugbys s-a născut în București, în anul 1920. În 1933, la 13 ani, prin urmare, ajunge pe Stadionul Sportul Studențesc, din întamplare, unde găsește un balon oval. Povestea spune că Gheorghe al nostru îi dă un picior și-l ridică aproape de cer, iar cine l-a văzut, i-a și scris destinul de stâlp al apărării. Ajunge la Locomotiva CFR Grivița Roșie în plină maturitate sportivă, adică în 1945, când pilierul își făcuse, deja, debutul și în loturile naționale ale României, A și B, încă din 1937. A îmbrăcat tricolorul, ca să spunem așa, de 25 de ori. În CV-ul sportivului mai găsim patru titluri de campion național, cât și două Cupe ale României.

Cam atât pentru astăzi, însă vă promitem că în episoadele următoare vom mai vorbi despre Gheorghe, vom afla și ce fel de om era, de la foști colegi de linie și de generație. Vreau să aflați, de asemenea, și câte ceva despre competiția în sine, cum a-nceput, cine a câștigat, până acum, și mai ales vă voi pune la dispoziție o mulțime de fotografii, cea mai bună mărturie că Memorialul este viu, ca și cel comemorat, care se bucură, de-acolo, de sus, că pământenii nu l-au uitat.