Am avut plăcerea și onoarea să-l intervievez pe domnul profesor Dan Stematiu, o somitate a hidrotehnicii românești, a științei din țara noastră, un OM care, printre multe altele, și-a adus contribuția la construcția a mai multor baraje importante situate pe patru continente. În România de astăzi, în care nulitățile colcăie peste tot în jur, atunci când remarci că mai există și asemenea personalități, constați cu bucurie că nu este totul pierdut, iar speranța de mai bine încă pâlpâie.

Vă place sportul?
Da și cred că este o mare pierdere că nu mai are locul pe care îl avea cândva, căci mai ales în sporturile individuale capeți niște valențe pe care nu le mai găsești în alte domenii; încercarea de a te autodepăși, permanenta luptă cu tine însuți. Nu-i chiar același lucru și la cele de echipă, dar și acolo există elemente importante care îți rămân pe viață, precum legăturile dintr-o colectivitate, lupta pentru o cauză comună.

Ați practicat?
Pe când eram în liceul „Mihai Eminescu” am fost la echipa de handbal. Am început ca extremă, dar cum nu prea dădeam randament, am devenit inter. Pe-atunci exista o regulă ca fiecare liceu să fie arondat unui sport, iar la noi era handbalul. I-am avut colegi pe Hausner, Busch, care aveau să ajungă în echipa națională. Eram ca niște pepiniere. Aveam un antrenor, Valeriu Gogâltan, care era la naționala de fete. Alte licee erau de exemplu axate pe baschet, care la noi nu se practica. În afara handbalului, am mai cochetat cu atletismul, alergam la 800 m, dar nu am avut performanțe.

Ce alte sporturi vă mai plac?
Rugby-ul căruia i-am fost fan în toată tinerețea, ducându-mă adesea la meciuri pe stadioane. Aveam și un amic la echipa Arhitecturii care pe-atunci se bătea la titlu. Îmi place și baschetul. Revenind la atletism, eram nelipsit de pe stadionul Republicii când au fost acele campionate internaționale.

Dar fotbalul?
Mă uit mult la TV, dar la meciurile din campionatele puternice. Cel de la noi îmi face impresia că parcă ar fi alt sport.

V-ați uitat și la Jocurile Olimpice din Brazilia sau la turneul final al Campionatului European din Franța?
Da și nu sunt deloc mirat de cele petrecute. Mi s-a părut aproape firesc să avem asemenea recul, căci este prea multă golăneală și prea puțină seriozitate în jurul sportului românesc. Pentru că și în sport, cei care nu-și fac meseria, căci a devenit o meserie, imediat se autodecalifică. Categoric că este vorba și de lipsa unor baze materiale adecvate, dar mai grav e că nu mai există posibilitatea de a te ridica de la un copil cu talent la un sportiv bine plătit. Cei bine plătiți sunt aduși de peste tot, mercenarismul ăsta din sport, în opinia mea, a stricat mult.

În afara celor enunțați mai înainte, ați avut prieteni ori colegi sportivi de performanță?
Da. Sunt în relații foarte bune cu Sorin Poenaru, fost campion olimpic de scrimă și de asemenea prorector la IEFS. Cu Gică Matei care a fost antrenor la lotul național feminin de scrimă. Cu Florin Ionescu, fost triplu-saltist.

De ce credeți că sportivii sau muzicienii devin mai cunoscuți decât un om de știință, care totuși realizează ceva profund pentru o societate?
Mi se pare ceva firesc, căci lumea își dorește cu rapiditate să aibă modele, staruri. Un savant care stă în halat chircit pe o eprubetă nu poate să fie star. Ori un sportiv care are o ținută, o alură, aclamat adesea, este firesc să fie mult mai agreat. Nu mi se pare că ar fi o contradicție și nici măcar un lucru rău.
Totuși azi apar la TV oameni îndoielnici din multe puncte de vedere, iar cei care realizează ceva abia sunt băgați în seamă.

Asta da, apariția în masă a pseudovedetelor este deranjantă. Cu regret o spun că ne paște o mitocănie generalizată. Place tot ce este dincolo de bunul simț. Expresiile vulgare au ajuns un deliciu. Președinți care se îmbată și se suie la volan, care ar trebui să fie model pentru o națiune. În asemenea momente derapăm, iar televiziunile nu-și creează încă proporția răului pe care îl fac. Nu cred că oamenii de-acolo sunt neapărat răi, dar această luptă idioată pentru audiență reprezintă indivizii care nu au discernământ.

Merită o vedetă sportivă asemenea sume imense?
Sigur, e ciudat la prima vedere. Mi-amintesc de o glumă, când comerțul nostru cu Bulgaria funcționa, și noi le trimiteam o pisică de un milion, iar ei ne trimiteau un câine de un milion o sută. Adică nu există propriu-zis o piață, ci este vorba de o sumă creată în mod artificial care și ea ține de propagandă. Iar acești indivizi chiar dacă primesc asemenea bani, cu toate că părerea mea este că încasează parțial iar o parte dintre ei se duc spre alte obligații, dar să zicem că-i primesc, puțini știu să-i și administreze.

Și-acum venim pe terenul dumneavoastră, de ce hidrotehnica?
E o istorie. Am vrut, de fapt, să mă fac inginer mecanic de nave. De copil eram fascinat, citeam numai cărți de călătorie. Așa că m-am dus la Galați, la singura facultate de profil. Numai că pe-atunci, primeau numai din regiunile Galați și Constanța (n.n. pe-atunci România era împărțită administrativ în regiuni). Fiind bucureștean, n-am avut acces, așa că m-am întrebat, ce mai este cu apă? Hidrotehnica. Iar tatăl unui prieten din liceu mi-a zis că e interesantă, de viitor, așa că m-am dus cu bună știință acolo.

Ați intuit că veți face carieră?
Nu neapărat. Venisem odihnit din liceu. Aveam o bază mai bună decât alții, astfel încât în primii ani, care erau de teorie, am zburdat. Iar apoi m-a atras profesia în sine. Totodată am avut imensa șansă de niște mentori extraordinari. Primul a fost cel care, practic, mi-a pus creionul în mână, Ștefan Căciulescu, asistent la acea vreme, cel care, printre altele, a fost șef de proiect la barajele de la Vidraru, de la Negovanu, iar apoi a lucrat mult în Iran. După el, profesorul meu, Radu Prișcu, care m-a luat alături și am lucrat împreună până s-a stins, mult prea tânăr, Dumnezeu să-l odihnească!

Acești mentori ar putea fi considerați niște părinți ai hidrotehnicii din România?
Categoric. Noi am început profesia asta de prin 1955-1956, după ce singurele lucrări de referință fuseseră făcute în Ardeal de austrieci. E drept, înainte de război am avut un alt mare nume, Dorin Pavel, care a făcut studii în Elveția, un împătimit al domeniului, care a lucrat prin decret regal toată salba de la Colentina spre Lacul Tei, Cernica, actuale lacuri care erau mlaștini. El a fost profesorul lui Radu Prișcu. Ar mai fi de amintit și Cristea Mateescu. Ca să ne dăm seama ce vizionari au fost acești oameni, în 1928, România, cu doar două bărăjele, a fost țară fondatoare a Comisiei Internaționale a Marilor Baraje (ICOLD). Șase țări, printre care și SUA, Franța, Italia, au pornit cu această comisie care astăzi are 96 membre și o forță extraordinară. Ei au avut viziunea multiplelor lucrări care vor veni.

Tot au făcut și comuniștii ceva, că pe vremea lor s-au construit la noi cele mai multe baraje.
Orice dictatură, comunistă ori nu, are altă forță investițională. Ce ar fi fost Spania fără Franco în materie de autostrăzi, baraje și irigații, ce ar fi fost Italia fără Mussolini cu autostrăzile și toate gările centrale, chiar și Germania fără Hitler? Orice putere dictatorială poate concentra bani și o părere unică. Uitați-vă la noi ce se întâmplă acum, durează șase ani ca să atribuie o licitație care apoi tot este contestată. Nimeni care vine la guvernare nu vrea o investiție mai mare de patru ani, dincolo de ciclul electoral.
Păi cam cum a fost cu „gaura” de pe tronsonul de metrou spre Bazilescu terminată prin 1988, dar dată în folosință abia acum câțiva ani…

Știu cum stau lucrurile pentru că le sunt consultant, iar fiul meu este șeful de la Engineering care se ocupă de calitatea lucrărilor pe tot metrolul. Din punct de vedere al aparaturii cea de astăzi este foarte performantă. Partea proastă vine în cea mai mare măsură de la finanțare și de la o nepăsare generalizată. De exemplu, pentru tronsonul care trebuie să ajungă la Otopeni, există un împrumut dat de guvernul japonez de aproape opt ani. Dar încă nu se ia din acești bani care doar așteaptă să fie folosiți, pentru că factorii de decizie nu se înțeleg între ei. „Înțeleg”-ul ăsta fiind de cea mai proastă factură, unii nepricepând de ce trebuie metrou, alții că de ce trece pe teritoriul altora și nu pe al lor, așadar interese meschine. Iar faptul că Metrorex-ul nu stă în Primărie cum ar fi normal, este un alt impediment. E o bucățică în Ministerul Transporturilor unde atenția e canalizată mai ales spre autostrăzi și se distruge calea ferată.

Și măcar de-ar face autostrăzile…
Mereu se pune întrebarea de ce toate costă mai mult la noi. Păi orice utilaj care stă degeaba are de plătit chirie de locație, amortismente etc. Așadar un șantier care stă nu înseamnă că nu și cheltuie. Sunt adesea cazuri când unul care stă are cheltuieli mai mari decât unul care produce. Iar când se face bilanțul iese ce iese. Am avut o discuție de curând la Comitetul Român al Marilor Baraje afiliat la ICOLD, și discutam despre două lucrări începute de 32 de ani! Ele se fac încet-încet, dar ce bani înghit și cât de mult timp nu produc… Este un baraj pe Mara care ar fi binevenit, căci ar aduce apă în Maramureșul istoric care nu stă prea bine la acest capitol și ar mai suplimenta apa în zona orașului Baia Mare. Cam asta e treaba la noi cu investițiile mari.

Cum ați ajuns la Universitatea Berkeley în anii 70, cam închiși pentru români dincolo de Cortina de Fier?
Eram tânăr asistent. Statul american oferea pentru țările în curs de dezvoltare niște burse numite Fulbright care mai există și astăzi. Modeste din punct de vedere financiar. Cea venită atunci în România era pe domeniul meu. Evident, n-aveam șanse. Fără relații, nu eram nici cu partidul. Însă unul dintre absolvenții importanți ai facultății de hidrotehnică era Mircea Angelescu, cel care ulterior a intrat în lumea fotbalului. În studenție fusese coleg de cameră cu Ștefan Andrei, fostul ministru de externe. Angelescu, băiat de doctor, cu ștaif, arătos, cu mare succes la fete, l-a luat alături pe Andrei, mai neajutorat pe-atunci. Au devenit prieteni, iar ulterior Ștefan Andrei l-a ridicat politic și pe el. Revenind, Angelescu era atunci adjunct de șef de secție la externe, la CC. Într-o zi s-a întâlnit pe stradă cu profesorul Prișcu care, din vorbă în vorbă, i-a spus de mine și de bursă, că nu vor să-mi dea drumul. Angelescu i-a zis să mă trimită la el. M-am dus, și după ce a dat trei telefoane, în două zile am avut pașaportul. Deci un mare noroc că mi s-au legat atâtea întâmplări favorabile. Acolo am stat într-un cămin numit International House, finanțat de Rockefeller. Suma de care dispuneai era foarte redusă, masă-casă, singura obligație fiind ca fiecare străin să stea cu câteun american în cameră, ca să se creeze o integrare. Atmosfera era una de mediu universitar. Era o altă lume, dar și astăzi ești impresionat de ceea ce e dincolo de Atlantic. Erau anii perioadei hippy, cu proteste în jurul războiului din Vietnam, mult tumult în jurul tinerilor, frondă. Noi, cei de la inginerie, eram cuminți, agitați erau cei de la social. Ca un fapt divers, la o lucrare cu un reputat profesor american, aveam nevoie de un calculator mai puternic, căci cel de la Berkeley, chiar dacă printre cele mai bune, nu făcea față. Și atunci mi s-a făcut intrare la cel de la Livermore, unde aveau acces NASA și US Army. Pe nimeni n-a interesat și deranjat că eram dintr-o țară comunistă. Sau altă dată, chiar am intrat într-o bază americană, unde la un moment dat am văzut o mașină cu girofar de mi-am zis, gata, după mine vine, gândindu-mă că n-avea ce căuta într-un asemenea loc un străin și dintr-o zonă apropiată de URSS. Da de unde, parcase undeva unde n-avea voie și se mutase puțin mai încolo. Această „spionită” nu era prezentă atât de adânc ca la noi.

Cât de important este un baraj? În mare, cam ce trebuie să ai în vedere când te apuci să-l construiești?
Mai întâi de toate, trebuie să existe o utilitate. Apoi trebuie să ai un amplasament, o vale care să se preteze, o geologie care să suporte, deci condițiile naturale sunt fundamentale. Marile greșeli se fac atunci când se forțează natura. Arta în inginerie nu este de a rezolva probleme, ci de a le evita. Folosințele sunt multiple, existând diverse accente. Noi nu avem nevoie pentru irigații, însă alte țări, precum Spania sau Iran, de exemplu, n-ar putea supraviețui fără. La noi sunt utilizate mai ales pentru energie, căci produc în continuare una curată, ieftină. De asemenea, barajul este un mare protector împotriva inundațiilor, reținând puhoaie de apă care altfel ar face prăpăd. Ca să nu mai spun și de importanța în alimentarea populației cu apă.

Este adevărată legenda cu barajul de la Lacul Morii care în caz de distrugere s-ar inunda Bucureștiul?
Nu. Nu știu cine o tot vehiculează. Noi am simulat distrugerea barajului de la Lacul Morii, și în afara zonei din imediata apropiere, care ar fi afectată, și cheiul va fi inundat însă fără să se producă vreun dezastru. Sunt însă alte exemple de cedări dezastruoase. La noi, din fericire, am avut o singură cedare în toată istoria, la Belci, pe râul Tazlău, în 1991, în urma căreia 25 de persoane au decedat și au fost distruse 250 de case.

Sunt vulnerabile la cutremure?
În mod fericit, barajele sunt mai puțin expuse la cutremure decât alte construcții. Tehnic e complicat de explicat, dar așa, mai simplist, barajul este împins de apă, deci are o forță orizontală, iar cutremurul produce în construcții forțe orizontale. Dacă o construcție de locuit nu este făcută să preia forțe orizontale, pentru un baraj este confortabil, căci este obișnuit cu așa ceva. Din acest motiv, cu excepția barajelor făcute din pământ și într-un mod mai puțin ingineresc, nu există niciun caz de vreun baraj care să fi cedat la cutremur. Ceea ce are și un anume dezavantaj, căci nu poți prevedea lucrări de protecție. Există însă preocupare, legislație și o foarte mare severitate în controlul comportării barajelor.

Sunteți implicat și la Porțile de Fier?
Ca să fiu cinstit, în perioada de proiectare și execuție am fost puțin implicat, dar din 1992 până acum sunt președintele părții române a comisiei mixte de urmărire a comportării barajului. Într-adevăr, este o lucrare de referință.

Cum stă România ca număr de baraje? S-a mai construit vreunul după căderea comunismului?
Având o țară cu relief favorabil, cu zone care se pretează, avem o zestre foarte bună, peste 230-240 de mari baraje, ceea ce este foarte bine. Nu mai spun că avem 2.000 baraje mai mici. La nivel european suntem în zona de mijloc sau chiar în prima treime. Și da, s-au mai construit baraje și după 1989, dar în alt ritm.

Politicul v-a afectat munca?
În anii comuniști pe partea tehnică au fost ingerințe legate de niște modificări de amplasament, de materiale, n-aveai voie importuri. Au fost o serie de impedimente. Dar să vă povestesc o întâmplare care mă ajută la răspuns. Era în construcție barajul de la Gura Apelor, de pe Râul Mare. Este cel mai înalt baraj din România, 168 m. Când lucrările erau undeva pe la mijloc, era instalată o platformă imensă, ca să ajungi la 168 baza e foarte largă. A apărut Ceaușescu cu elicopterul. Erau acolo tot felul de panouri după care i se dădeau o sumedenie de explicații. Era după el cu doi câini care lătrau de mama focului. La un moment dat s-a plictisit și le-a zis celor din jur, „acum vreau să merg să văd barajul”. La care cei de lângă el i-au răspuns, „păi sunteți pe baraj tovarășe secretar general”. S-a enervat, și-a luat câinii, s-a suit în elicopter și a plecat. Și de-atunci nu s-a mai interesat de baraje, așa că am scăpat binișor.

Cum ați ajuns să fiți consultat pentru a participa la construcția unor asemenea lucrări în străinătate?
Prima șansă am avut-o chiar pe când eram în SUA, căci profesorul cu care lucram a fost chemat la o lucrare mai veche în San Diego, care avea niște probleme. Spunându-i că mă ocupasem la Sadu de ceva asemănător, m-a trimis pe mine consultant. Apoi în Bolivia, profesorul meu fiind chemat la o lucrare finanțată de ONU, m-a recomandat, fiind racolat și trimis acolo. În Iran am lucrat, după plecarea șahului, cu Romconsultul, dar mai erau și specialiști bulgari și iugoslavi. În Trinidad am activat alături de colegul meu Constantin „Bebe” Stere, care era director pe zona Caraibelor. În Vietnam am fost la o companie belgiano-vietnameză, iar profesorul Rigaud, de la Liège, cu care mă știam, m-a cooptat în echipa lui pentru probleme speciale la barajele de pe Delta Mekong-ului. Mult am făcut consultanță pentru firme străine în România.

Acolo erați perceput ca un specialist român?
Nu ești singur. Există o întreagă echipă de consultanță care cuprinde diverse naționalități. Câteodată poate stârneam un interes mai aparte știindu-se că eram din România, o țară mai ciudată. Beneficiam și de o experiență câștigată, căci la un moment dat, la noi se construiau simultan 40 de baraje, făceam mâncare la birou, căci ne prindeau orele 22-23 la lucru.

O comparație între cum se lucra în străinătate și în România?
Ca acuratețe tehnică în România a fost OK întotdeauna. Deosebirile începeau la condițiile din șantier.
Ați realizat și numeroase lucrări scrise în domeniu, individual și colectiv.
La noi, lucrarea provine dintr-o realitate, un caz deosebit. De exemplu, o alunecare de teren cu probleme majore. Ești chemat, te duci acolo să constați, ca apoi să știi ce măsuri să iei, iar la sfârșit după ce se rezolvă ai ce scrie. Noi nu facem cercetare fundamentală. Dar noi avem ce scrie, spre deosebire de alții care caută prin biblioteci. Când e colectivă, ne împărțim fiecare cotă parte ce avem de făcut, și avem grijă să ne armonizăm.

Viața de la catedră era mai ușoară decât la masa de lucru sau pe șantier?
Avea un mare avantaj, erai propriul tău șef. Asta mi-a plăcut cel mai mult în cariera universitară. Așa că îți conferea o altă personalitate și altfel te descurcai.

Ca rector la Institutul de Construcții, nu ați fost apăsat de o mare responsabilitate?
Avusesem înainte patru ani de ucenicie ca prorector. Însă întotdeauna am crezut că arta conducerii înseamnă delegarea de competențe. Dacă ai încredere în cei cu care lucrezi, și lași pe fiecare să-și facă treaba, lucrurile merg și mai bine, iar atmosfera este una agreabilă. Alți colegi au impresia că trebuie să controleze totul. Cred însă că cu cât încerci mai mult să faci acest lucru, cu atât ești mai depășit.

Am văzut că profesor ați devenit în 1991. Este adevărat că până în 1989 posturile de profesor erau blocate de Elena Ceaușescu?
Nu doar, chiar și cele de conferențiar. Am dat doctoratul în 1976. În 1979 am dat concurs de conferențiar, l-am trecut, dar am rămas blocat la minister. Din momentul acela nu s-a mai făcut nicio promovare, nu doar în cazul meu. Așa că am rămas șef de lucrări până în 1990. Teoretic eram conferențiar, dar cu leafă de șef de lucrări… Nu mai voia tovarășa. Ea fusese umilită în universitate, căci avea doar vreo patru clase. Iar când s-a confruntat cu doctoratul și a constatat că doar la Iași a fost acceptată, iar academicienii au absentat în ziua investirii ei, a strâns atâta ură, că a vrut să se răzbune.

Ați avut studenți deveniți mai apoi celebrități?
Radu Popescu, care este profesor la Princeton University din SUA, mi-a fost și asistent, Horia Toma și Călin Toma, unul e în Canada, celălalt în SUA, Dan Frangopol, sunt chiar staruri în domeniul hidrotehnicii. Au mai fost și viitorii politicieni Valeriu Zgonea și Călin Popescu-Tăriceanu sau un artist ca Dan Bittman…

Ați fost vreodată tentat să rămâneți în străinătate?
Sincer vorbind, nu. Poate pare absurd. Am avut ofertă în SUA de la o mare firmă, Woodword and Gizinski, de consultanță, cu un post extraordinar. Am avut și alte oportunități. Însă aici erau părinții, prietenii și nu m-am putut despărți de ei. Insatisfacțiile vremii de-atunci, că nu găseai alimente și altele, erau generale. În profesie însă nu am avut dezamăgiri, ceea ce a contat mult. Cum așa? Păi a fost o perioadă în care la noi nu prea puteau ajunge oameni impuși politic. Profesorii își alegeau colaboratorii. Și am avut șansa să fac parte dintr-o generație de oameni valoroși, fiind mai toți între noi amici. Și fiul meu, Alexandru, m-a moștenit, căci a făcut ultimii ani de facultate în Franța, a și lucrat apoi un an și jumătate acolo, dar finalmente a ținut să revină în România.

Cum ați reușit să vă împărțiți timpul să le faceți pe toate?
Nu cred că am făcut vreun efort deosebit, căci toate s-au împletit, la un moment dat una cerând-o pe cealaltă.

La final?
Revin la sport, mi-aș dori să existe măcar o minimă încercare cu sportul școlar, căci acolo zic eu că este cheia succesului.