La o cafea cu Bebe / COTIMANIS DIN PERIȘ ARDE (ȘI) PENTRU SPORT

lun, 06 iunie 2016

Există oameni care au exces de energie pozitivă și dacă ai șansa să te aflii în preajma lor, îți transmit și ție. Eu le spun „oameni-medicament”.

Din această categorie face parte și reputatul actor Constantin Cotimanis, un om plin de viață, de har, de talent, de modestie, dar și de pasiune pentru sport, pentru care, veți constata, este în stare să dea deoparte chiar avantaje materiale. Ilfovean de vreo 16 ani, de când și-a făcut casă la Periș, cel apelat de prieteni Bebe poate fi comic, dar și profund, adică un artist complet.

La ultimul interviu am dat de un pescar care nu era microbist, așa că vreau să mă asigur din start că vă place fotbalul.

Am și jucat. Mai întâi când eram copil. Pe stadionul Constructorul se organizau campionate între străzile din sector. Acolo am fost selectat cu strada mea, Echinocțiului, aflată la limita Ferentarilor. La acele meciuri erau prezenți tot felul de antrenori care ocheau posibile viitoare vedete. La unul dintre meciuri a jucat și Aurică Beldeanu, chiar dacă era ceva mai mare, care a dat un gol, cu acea minge cu șiret, de la vreo 30 m, de am rămas toți cu gura căscată. Tot prin zonă, pe Viilor, locuia Florea Dumitrache. Cât era de celebru, venea și juca fotbal cu noi la Tehnic Club, pe strada Șerban Vodă. De pildă, ne-a învățat cum să lovim mingea cu capul, el un as în materie. Peste ani, m-am mutat pe Ion Șulea, când m-am legitimat la Steaua „23 August”, unde am fost junior la grupele conduse de Francisc Fábián și Nicolae Drăgan. Foarte buni antrenori. Printre alții jucam cu Vasile Aelenei, cel poreclit „Oase”, despre care se făceau tot felul de glume legate de aspectul său firav, de genul „numai contra lui să nu joci, pentru că te poți zgâria”. Dar pe lângă faptul că știa de glumă, avea viteză și tehnică. Cu un fizic mai bun ar fi ajuns foarte mare. Eu jucam mijlocaș dreapta, în sistemul 1-4-2-4. Am fost și fundaș dreapta. Piciorul stâng m-ajuta doar să dau în cel drept. Am stat doar un an și jumătate, se zicea că eram bun coordonator. Ce bucurie am avut când a dispărut mingea cu șiret. Probabil că am chelia și de la cât am dat cu capul în ea.

Bănuiesc că țineți cu Steaua?

13410871_842740665855861_972086680_oDa, din nefericire pentru tine (râde). Dintotdeauna. M-a dus tata la meciurile CCA-ului, cu toate că ținea cu Progresul, fiind prieten cu Viorel Mateianu. Aveam și o poză eu copil pe lângă cei supranumiți „bancarii”, alături de Ozon, Oaidă, Karikás, Mafteuță și alții. Apropo, mi-amintesc de un interviu cu Ozon, în care întrebat de reporterul uimit de precizia cu care bătea penalty-urile și loviturile libere, a răspuns senin: „Păi tu crezi că eu știu pe unde trag?”. Băga șpițul. Revenind la întrebarea ta, am fost încântat mai întotdeauna de jocul Stelei. Iar după victoria de la Sevilla, din prea mult entuziasm, m-am dus la poștă și am luat un drapel tricolor. De-atunci vreau să-ți spun că am rămas cu un soi de sensibilitate, atunci când aud imnul țării pentru vreun succes românesc, oricare a fost el, lăcrimez. Nu știu alt fenomen în afara celui sportiv care să mă emoționeze constant. Acum, după toate succesele recente înregistrate cu handbalul, voleiul, tenisul, am scris și pe pagina mea de Facebook, „România efervescentă. Sunt român și sunt fericit”.

Aveți contre cu amicii nesteliști?

În trecut. Acum am ajuns să văd mai mult adevărul și dreptatea decât pasiunea mea pentru Steaua. Au fost meciuri în care Steaua a câștigat pe nedrept și nu m-am bucurat. Încerc să fiu obiectiv, pentru că, zic eu, am început să apreciez mai bine fotbalul frumos, spectacolul. Vreau să câștige cei care joacă mai bine. Iar când văd arbitraje părtinitoare, chiar mă mâniez. De pildă, cât de stelist sunt, am vrut să câștige Astra campionatul, pentru că într-adevăr, este o echipă. Îl apreciez foarte mult pe Șumudică, giuleșteanul din el, acel băiat de gașcă din colțul străzii care știe să adune oamenii în jurul lui. Păi cum izbutești tu să ții conectați niște fotbaliști prost plătiți, mult sub cei de la Steaua? Numitorul comun al acestei mari performanțe poartă numele de Șumudică. Iar la Steaua cât patronul va continua să dicteze mai mult decât antrenorul, se va duce totul de râpă.

N-am cum să nu vă întreb în legătură cu identitatea Stelei?

Măi, dacă asta nu e Steaua, atunci nu mai e deloc. Becali are dreptate că cei de la Armată nu sunt în stare să țină o echipă. Atunci de ce fac toată această tevatură? De ce țin un stadion? Preferă să-l aducă în paragină decât să-l închirieze, unde ar mai lua un ban.

Ați mai făcut și alte sporturi?

13407364_842739522522642_618343330_nHandbal, cu antrenorul Gigi Ionescu la ȘS nr.3. Eram la liceu unde a venit și ne-a ales pe câțiva. D-aia nici n-am mai continuat la fotbal. M-a pus și aici tot coordonator. Mi-amintesc, eram junior de 16 ani, am jucat cu tineretul de la Universitatea București și aveau ăia un portar, de n-am reușit niciunul din echipă să-i înscriem din 7 m. Dădeai tare, încet, cu evitare, cu efect. Nimic. Apăra tot, domne. Era foarte elastic și ne citea toate intențiile. D-aia, când mai văd că se ratează 7 m, sunt foarte înțelegător. Am mai făcut și atletism, mai precis, sărituri în înălțime.

Ooo! Înseamnă că aveți detentă!

Mai bine zis aveam detentă. Acum am detentă în jos, dacă sar de la etaj am siguranța că voi cădea… La 13 ani am făcut câteva luni, tot la Steaua „23 August”, unde era secția atletism. Tocmai apăruse stilul „fosbury flop”, pe care l-am încercat și eu, moment în care mi-am dat un genunchi în gură, de am zis că am scăpat de doi dinți din față, ceea ce m-a făcut să renunț.

Mergeți pe stadioane?

Aș merge. Când avem cu ProTV transmisii de pe stadioane, mă invită să merg cu ei Costi Mocanu, Mihai Mironică și ceilalți, dar nu am timp. Și mi-e ciudă, pentru că îmi place pe stadion. De obicei când se joacă, eu am spectacole. Mai apucam să mă duc la fii-miu când făcea baschet. Dar hai să-ți povestesc despre el ceva interesant, legat de sport.

Cum îl cheamă și câți ani are?

Matei și este în clasa a 8-a. Fii atent cum a ajuns campion pe București la aruncarea greutății, la categoria lui de vârstă. Fiind în relații bune cu o profesoară de atletism, l-am dus la ea să mai alerge, pe stadionul de lângă Arcul de Triumf. Văzându-l, respectiva mi-a zis că nu au pe nimeni la aruncarea greutății și așa cum e el mai mare, crede că s-ar descurca și i-ar aduce niște puncte. L-am dus într-o joi, s-a învățat puțin cu greutatea, iar sâmbătă a fost concursul. M-am dus și eu, tot pe stadion acolo, iar pe pistă m-am întâlnit cu ceilalți părinți, care m-au recunoscut. „Ooo, ce onoare și dumneavoastră pe-aici?” „Da, și eu cu copilul la aruncarea greutății” – le răspund. „De cât timp face?” – mă întreabă unul dintre ei. „De joi” – le răspund eu senin. „Bună gluma” și au început să râdă în hohote. Imediat, unul dintre ei s-a apropiat de mine și mi-a spus cu voce joasă: „Știți, fiul meu e campion pe București. Face de patru ani aruncarea greutății”. I-am zis „bravo”, moment în care a aruncat băiatul lui vreo 7 m și ceva, ceea ce era bine. „Ați văzut?” – îmi zice taică-su mândru. Imediat, aruncă și al meu, 6,20 m. „E capabil de evoluție” – îmi zice consolator același interlocutor. Îl aprob și m-am dus imediat la fii-miu. I-am zis să se uite la băiatul ăla cum dă, că avea tehnică, să învețe și el. Al meu, dădea ca la baschet, cu boltă. Antrenoarea i-a atras și ea atenția, dar era încăpățânat. „Băi, dacă nu m-asculți, vii pe jos acasă până la Periș” – i-am zis eu amenințător. La a doua aruncare, ce să vezi? Aruncă al meu 8,30 m! Săracul campion pe București s-a blocat, pur și simplu. Taică-su nu mai vorbea. Zău, mă apucase mila de el. Dar când l-am văzut pe Matei pe podium, m-am bucurat de mi-a venit să plâng de emoție că i-a cântat imnul național. Mie nu mi-a cântat niciodată. Însă nu vreau să continue cu atletismul. După ce intră la liceu, vreau să-l dau la arte marțiale. Nu pentru caftangeală, ci pentru filosofia vieții.

Ce facem la Euro?

Îți spun ce fac eu pe 10 iunie. Am refuzat un contract de mii de euro, ca să văd meciul Franța – România. Văd că tot insistă, ba chiar plusează. E vorba de un salon auto, la Poiana Brașov, tocmai pe 10 iunie. Eu care mi-am construit pridvorul special acasă, o să cumpăr și o plasmă ca lumea, o ladă frigorifică, ca să stau cu prietenii să vedem cum trebuie un campionat european. Și vine unul cu ispita, să încerce să mă ia de-acolo. Dar n-a reușit, am rezistat.

Remarc că aveți mare pasiune pentru fotbal.

Hai să-ți mai spun una. Intrasem din prima la teatru. La început, când d-abia începusem să miros meseria asta, făceam o oră de actorie pe săptămână cu Petre Vasilescu și Geta Angheluță, doi profesori foarte serioși și pasionați. După vreo două săptămâni, juca Steaua cu Dinamo. Într-o miercuri. Și nu vin la cursuri. Pe-atunci nu erau telefoane mobile. Când mă duc la următoarea dată a cursurilor respective, cei doi se uitau îngrijorați la mine, întrebându-mă dacă am pățit ceva. Eu, senin, le-am spus că am fost la Steaua – Dinamo. În momentul acela au tăcut toți, iar eu mă uitam precum curca la mărgică, întrebând nedumerit ce s-a întâmplat. „Măi omule, aici au fost 10 pe un loc. Sunt oameni care au dat chiar și de 10 ori la teatru, iar tu ai intrat din prima. Asta este o meserie extrem de serioasă” – mi-a spus unul dintre profesori și în acel moment am realizat ce comisesem. Eu care știam că atunci când te duceai la meci, găseai peste tot înțelegere. Am luat nota 5, dar mi-a prins bine, pentru că altfel aș fi tot huzurit-o.

Vi se pare sportul național în cădere?

Nu poate s-o ia nici înaintea, nici în urma societății. Există câteva sclipiri care ne arată că mai există, cum ar fi o floarea soarelui apărută într-un câmp de bălării. De aceea nici nu sunt optimist pentru Jocurile Olimpice de la Rio. Dar sunt sigur că o să ne redresăm.

Puteți face o comparație între spectacolul din teatru și cel de pe terenul de sport?

Un spectacol bun de teatru pot să-l compar cu o finală de cupă europeană. Dar chiar și cu un meci bun de pe plan intern. Când vezi tehnică și trăire la un sportiv, ca și la un actor, n-are cum să nu-ți placă. Îmi este foarte dor de cuplajele de odinioară. Acolo adevărat spectacol. Și acum mă cuprinde emoția când mi-amintesc.

Cum ați ajuns actor?

Am vrut să fug de muncă și am ajuns actor (râde). Direct, la 27 de ani, am dat o dată la teatru și am intrat. Să dezvolt puțin. Făcusem liceul de arhitectură de unde am ieșit tehnician proiectant. Intrasem puțin și pe la Facultatea de Construcții civile, dar din cauza restaurantului Brotăceii din preajmă, m-au ținut acolo doar șase luni.

V-ați dus să-l … proiectați?

Nu. Să-l consum și ca să nu devin alcoolic, am fugit de-acolo. Evident, glumesc. I-am spus mamei că nu-mi plac construcțiile, pentru că eram la seral și munceam după cutremurul din 1977 la remedieri, ceea ce nu era tocmai plăcut. Așadar lucram la Proiect București și m-am dus la brigada artistică. De-acolo un profesor de teatru fantastic, Traian Ailenei, m-a luat la Școala Populară de Artă, unde m-am pregătit și asta a fost. Până la urmă și asta este tot sport, să te miști de la construcții la arhitectură apoi la teatru.

La ce teatre ați activat?

La Nottara în cea mai mare parte. Azi sunt liber-profesionist. Înainte am fost la teatrul din Sfântu Gheorghe, în 1987, când s-a înființat secția de-acolo. Să-ți povestesc cum am ajuns acolo. Terminasem facultatea. Făcând la seral, n-aveam repartiție. Chiar puteam să ajung la Teatrul Național sau la Bulandra. Dar colegul meu Florin Chirac fusese repartizat la Sfântu Gheorghe și credea că este vorba de cel din Deltă. Ne entuziasmasem, și ne gândeam deja ce pescuială o să fie acolo, și gagicăreală la câte femei frumoase erau prin zonă. Doi ani de super relaxare. Așa că în timp ce repetam într-o piesă a Cătălinei Buzoianu, „Uriașii Munților”, am plecat explicându-i că mă duc să-mi văd de carieră. Când am ajuns la studioul Casandra, directorul Grama ne-a spus că avem tren până la Brașov, de unde venea o legătură spre Sfântu Gheorghe. „Ce Brașov măi frate, poate Tulcea”, îi zicem noi. Și atunci am aflat că era vorba de fapt de Sfântu Gheorghe de Covasna. Ne-a venit să plângem. Am ajuns acolo. Era și secție maghiară, și secție română înființată politic. Iar vestita prietenie româno-maghiară, în teatru chiar exista. Evident, cu mici excepții.

Când credeți că v-ați afirmat?

13410651_842739732522621_2084285552_oN-am alergat niciodată după afirmare. Eu am doar plăcerea de a juca. În momentul în care intru pe scenă, totul se schimbă. Există o regulă. Poți să fii răcit cobză, să ai temperatură, să fii răgușit, îți trece și se îndreaptă totul pe timpul spectacolului. Am trăit și eu așa ceva, dar și colegii. Regretatul Ștefan Iordache l-a jucat pe Richard al III-lea cu infiltrații. Valeria Seciu apărea îmbrăcată subțire în acele ierni când lumea stătea în sala de teatru în paltoane și cu mănuși. Erau momente când a înghețat apa din pahar pe scenă. Atunci tu actor devii personaj care nu este bolnav, de aceea, pentru două ore se întâmplă miracolul de a nu mai avea nici tu vreo durere.

Ați avut vreun model?

Anthony Quinn, Peter O’Toole și Olga Tudorache care e poate primul model pe care-l am. Mi-a părut rău că n-am putut juca vreodată alături de ea, i-am și spus-o. În multitudinea de seriale la care am participat, ea s-a uitat la „Lacrimi de iubire”, pentru că juca fosta ei studentă Carmen Tănase. Și m-a văzut și pe mine. Apoi a semat un articol într-un ziar, „Cotimanis, jos pălăria!”, referindu-se la actorii din respectiva producție care își înobilau rolurile. Am fost încântat. Nu făcusem în teatru roluri atât de grele și de consistente ca în această producție în care m-am pliat perfect.

În film când ați debutat?

În „Misterele Bucureștilor”, în rol de „pașoptist”.

Ați evoluat și în coproducții.

Un regizor caută actori de care crede că s-ar potrivi cu personajele lui. Îi urmărește, se documentează, îi pun să dea niște probe și dacă e mulțumit îi angajează. Țin minte că am dat o probă la filmul „Epicenter” la care aveam cinci zile de filmare. În engleză, eu care n-o stăpânesc prea bine, dar, cum îți spuneam mai înainte, rolul poate învinge neajunsurile. Și când văd filmul, constat că băgaseră chiar acea probă. M-au plătit pe doar două zile, iar alealalte trei le-am petrecut doar în birou, unde vorbeam la telefon cu toți mafioții, că am jucat numai personaje d-astea… antipozitive. Am lucrat și cu Kosta Gavras. Cum a fost? Foarte bine, ne-am văzut, ne-am salutat, am interpretat și am plecat…

Am văzut că ați luat Premiul orașului Viena.

Nu l-am luat eu personal, ci împreună cu teatrul Nottara pentru piesa „Castelul” a lui Kafka, în regia lui Tino Geirun, directorul teatrului Pygmalion din Viena, care are origini românești. Un spectacol aproape deloc băgat în seamă de critica românească. Anual, în octombrie, are loc un festival cultural la Viena, așadar nu numai teatru. Juriul este format din 100 de personalități ale capitalei austriece. După ce aceștia vizionează toate manifestările, la final depun într-o urnă un bilet cu ceea ce le-a plăcut lor. Cine adună cele mai multe, câștigă. Noi jucasem de două ori piesa, căci sala era de doar 100 de persoane. A fost în limba română, dar o piesă extrem de expresivă. Și am câștigat, de nu ne venea să credem. Ne-au dat o cupă, și o mică atenție financiară, dar a fost marea satisfacție a succesului repurtat.

Ați încercat și genul muzical?

Nu. Cânt câteodată pentru mine acasă la chitară. E drept, am mai cântat și prin seriale, am jucat chiar și într-un musical, „Păguboșii”.

Cum ați ajuns vocea ProTv-ului?

Colaboram cu ProFM-ul, unde mă mai jucam cu reclame. Lucram cu Mona Segal și Cristi Rotaru, care erau producători. Cu trei zile înainte de prima emisie a ProTV-ului, aveau nevoie de promo și m-au chemat. Era spre noapte, după ce-mi terminasem repetițiile de la teatru. Am intrat într-o cabină mică de sunet din strada Avrig și am tot înregistrat vreo 4-5 ore. Ei stăteau pe niște scaune, ca și sunetistul, iar eu în picioare, pentru că așa găsisem microfonul. La una din pauzele de țigară, m-au văzut că nu eram în apele mele și m-au întrebat ce am. Le-am zis că mă dor genunchii. Abia atunci ne-am dat cu toții seama că stătusem atâtea ore în picioare, fapt ce nu-l sesizasem din cauza emoției acțiunii în sine. Și așa am lăsat microfonul pe o măsuță, și m-am așezat și eu. Am înregistrat atunci vreo 60-70 de ziceri. Așadar am fost vocea ProTV-ului dinainte să emită. Mai făcusem dublaj la acel desen animat „Cartea cărților”, cu întâmplări din Biblie. Americanii care l-au adus în România ascultaseră mai multe voci, pentru că nu ne știau. Am dat și eu probă. Ulterior aflasem că o făcuseră și două voci consacrate, Florian Pittiș și Adrian Pintea. Pe mine m-au ales ca vocea Lui Iisus. E emoționant să fii Iisus.

Ce alte hobby-uri mai aveți în afara sportului?

Pescuitul, nu și vânătoarea, gătitul și tâmplăria. Mobila de-acasă eu mi-am făcut-o. Îmi place mult lemnul. Am scule, mă și pricep, totul e să am timp.

Aveți origini grecești?

13401377_842739595855968_2089166092_nDa. Nu-mi cunosc exact genealogia, pentru că tata a murit când aveam doar 13 ani, bunicul la scurt timp și n-am apucat să aflu prea multe. De fapt am un melanj de greci, cu machedoni și români. Am decis în august să plec de Sfântă Marie în orașul Larisa din Grecia, unde se-adună aromânii din zonă. Am înțeles că am avut un unchi care a fost prefect de Caliacra, iar ai mei au venit din Bazargic, pe când aparținea de România, azi fiind în Bulgaria. De-acolo s-au retras mai întâi la Săcele de Constanța, de unde e și Hagi. Nu știu deloc limba. A vrut regizorul Gheorghe Vitanidis să ne adune la clubul grecilor pe mine și pe Nicu Alifantis, însă nu ne-am dus niciunul de rușine că nu știm o boabă grecește.

De când vi se spune Bebe?

Dintotdeauna. Nimeni nu mi-a zis vreodată Constantin, Costică, Titi sau alt diminutiv.

Cum ați ajuns să vă faceți casă în Periș?

Lucram la ProTV, câștigam foarte bine. Între timp, colegul meu de la Nottara, Ștefan Sileanu, mi-a zis că își făcuse casă în Periș, sfătuindu-mă să fac și eu la fel. Eu n-avusesem proprietate în viața mea și nici nu eram tentat, căci n-am simțul proprietății, considerând că mai mult mă încurcă. M-a invitat la el, a încins un grătar, a scos berea de la rece și m-a oprit peste noapte. Rămânând câteva zile, m-a dus să văd un pământ. Avea o casă pe el. Era foarte frumos. Fusesem bolnav de bloc, exact ca un fumător și ce bine e atunci când te lași. Am văzut și un alt pământ, pentru că voiam să-mi fac eu casa. Am găsit pe placul meu, undeva la margine, 1.300 m², avea porumb pe el. M-am dus la proprietari, le-am pus sacoșa de bani pe masă și l-am cumpărat. Se întâmpla în 2000. Având cunoștințe de arhitectură, mi-am proiectat singur casa, un soi de vilă. Însă fostul meu coleg de clasă și bun prieten Valentin Mițoiu mi-a deschis ochii să iau ca model o casă din Muzeul Satului, unde fusesem de-atâtea ori în timpul liceului. Ne-am plimbat pe-acolo și am pus ochii pe una, cu șiță, care, fără să ne vorbim, i-a plăcut și lui Mițoiu. O casă din Straja, județul Hunedoara. Era acolo și directorul muzeului, căruia i-am spus dorința mea. Din spate îl cheamă pe cel care o adusese, un maramureșean de pe lângă Botiza, pe nume Gavrilă Cocean. Mi-a spus cât mă costă. În iarnă, am primit telefon de la el, că i s-a suspendat o lucrare și a rămas în pană de bani, cerându-mi un avans „cât mă lasă inima”. I-am trimis toți banii. I-a venit să plângă și mi-a zis ulterior că a povestit la tot satul despre gestul meu, pentru că niciodată nu i se întâmplase așa ceva. Lucrase și pentru milionari, care îi dădeau banii cu țârâita. Eu am avut întotdeauna încredere în oameni și de foarte puține ori mi-au fost înșelate așteptările. Acum poți să-mi dai oricât și n-aș mai pleca din Periș. Mie îmi place lemnul și spațiile mici.

În afara maestrului Ștefan Sileanu mai locuiesc și alți actori în Periș?

Am înțeles că Toma Caragiu a locuit acolo. Casa lui a fost prima cu șiță, iar a mea a doua. Ar fi vrut și Caramitru să-și facă, mai demult.

Mai țineți să transmiteți ceva?

Vreau să-i anunț pe români că am găsit luminița de la capătul tunelului. Chiar așa se numește piesa la care muncesc, a cărei premieră va urma curând la Teatrul Național, unde îi aștept pe toți cu drag.

Toma
de Razvan Toma

mail: razvan.toma@ilfovsport.ro
Blog: Razvan Toma

Comments are closed.