La imaturitate e părintele, nu fotbalistul. Fotbalistul e puști, crește, mai are o șansă. Babacul n-are niciuna și, din cauza lui, dar și din cauza noastră, care-l încurajăm și-l tolerăm, ies atâtea scandaluri la meciurile de copii.
La fotbalul de oameni mari există stewarzi, jandarmi, polițiști, are cine să intervină. La copii nu există – aceste lucruri ar costa prea mult – și atunci se mizează pe bunul simț și pe educația fiecăruia. Care bun-simț? Care educație?
În general părintele de fotbalist își trăiește prin fiul de 8, de 12, de 15, de 18, dar și de 30 de ani, cariera sa de fotbalist neajuns, neîmplinit, neînceput. De principiu e borțos, poate că ar fi putut să ajungă chiar el însuși fotbalist, dădea niște exterioare de vis în adolescență, dar ceafa la grătar, nenumăratele beri și șprițul cu gheață i-au rotunjit pîntecul și i-au atrofiat talentul. Bineînțeles că progenitura unui astfel de ins e cea mai talentată, ar fi în stare să povestească unui birt întreg cum dă fi-su cu stângul, Hagi curat, ce să mai!!! Dacă e titular la club, dar n-ajunge la Under cât o fi, e tâmpit selecționerul că nu-l vede. Dacă nu joacă la club, firește că e tâmpit antrenorul de la club că nu sesizează ce perlă are în curte.
La meciuri, specimenele de acest fel urlă, se agită, timorează adversarii, zbiară la arbitrii, care sunt și ei tot niște copii, doar nițel mai mari. De multe ori, specimenele se asociază volens-nolens în vederea săvârșirii de infracțiuni și rezultă fapte și întâmplări violente, de genul celor petrecute recent în București.
Cum pitecantropii au timp berechet, vin și la antrenamente. Dacă puștiul lor face ceva bine, se împăunează spunând asistenței că talentul îl are de la el. Dacă nu-i iese o pasă, e clar ”ești împiedicat ca mă-ta, și reumatic ca mă-ta mare!”. Antrenorul e luat și el la rost de glasul venit mai mereu dindărătul unei scobitori nelipsite din colțul gurii. ”Profesore, te aștept după, mergem la una mică, dau eu că am luat alocația de la poștă. Și sâmbătă să stai pe-acasă că taie cumnatu un porc la țară, trec să-ți las un mușchi!”
De-a lungul celor peste 25 de ani de presă am primit zeci de telefoane de la tot atâția părinți de fotbaliști sau de viitori fotbaliști. ”Șefule, mergem la o terasă să-ți explic ce bun e fi-miu. Scrie și mata ceva acolo, să-l vadă ăia, să-l ia la lot”. Când le-am spus că ei, tații, sunt cei mai mari adversari ai carierei propriilor lor copii, unii s-au supărat și n-au mai sunat. Alții au continuat să sune de sute de ori, până când, neprimind niciun răspuns, s-au plictisit. În cele mai multe situații, copiii celor care au înțeles din prima, chiar au ajuns fotbaliști.


Cred ca ar trebui sa scrieti 2-3 cuvinte despre antrenori. Pentru ca in situatia in care antrenamentele se platesc, multi isi inseala parintii platitori in ceea ce priveste calitatile copilului. Sau multi antrenori ii invata sa fie agresivi in teren, ca adversarul e dusman.. si uite asa ajung sa-l priveasca cu ura si dupa fluierul final. Sa nu mai zic ca muti isi ascund neputintele in spatele arbitrului.. acela e de vina ca nu s-a inscris, ca le-a dat rosu cand au faultat.. Arbitrii fac greseli, antrenorii, jucatorii… dar ar trebui sa existe acel moment cand isi dau mana si pot dupa sa mearga la o bere/suc/apa/mc. Si mai presus de toate acestea.. mi-ar placea un articol cu solutii.. cum sa ne fie copiii in siguranta.
PS. In cazul copilului nascut 2001 Rapid, antrenorul echipei adverse a vazut scena si nu a luat masuri, iar a doua zi copiii acelei echipe se laudau cu „bravurile” lor pe facebook.