Acum treizeci-patruzeci de ani oamenii răceau pentru că se îmbrăcau subțire sau fiindcă îi trăgea curentul prin geamul deschis. Acum, luăm antibiotice de la contactul cu aerul condiționat, facem diverse alergii după ce vorbim la i-phone sau dăm în glaucom fiindcă n-avem ecran de protecție la calculator.

Prin ani, bolile profesionale ale fotbalului sunt și ele altele. Pe vremuri, dincolo de linia de tușă, era o bordură de ciment care separa iarba de pista de atletism și mulți fotbaliști ai anilor șaptezeci-optzeci și-au mai îndoit câte o coastă în contact cu ea. Alții, pe vremea când șortul era mult mai scurt și nu existau colanți termici, se opăreau de la varul nestins cu care erau trasate marcajele.

Astăzi, se fac infecții cu stafilococ de la iarba artificială a terenului sintetic. A pățit-o Budescu pe suprafața plasticată de la Chiajna, acolo unde anul trecut a avut de suferit și Vasile Maftei. Sunt beteșuguri ale mileniului trei, care lasă în urmă bordura de ciment sau varul de pe tușă. Se înscriu în altă sferă, a suferinței generate de progresul tehnologic.

Sigur că Budescu, dar și Maftei, trebuie înțeleși, tratați cu condescendență. Dar l-am uitat pe Beța, care săptămâna trecută era să-și rupă piciorul într-o prăpastie de pe pretinsul gazon de la Ploiești? Sau pe zecile, sutele de fotbaliști care în contact cu terenurile proaste au făcut în cel mai bun caz entorse, dacă nu chiar fracturi?
Fără a fi un panaceu al suferințelor de genunchi, sinteticul e, totuși, o soluție. Dacă nu credeți, vorbim peste o lună, când vor veni ploiele, frigul, gheața. Să vedeți atunci terenuri rupte și peisaje cu fotbaliști cu noroi în gură! Stafilococul e doar o întâmplare și un ceas rău, în timp ce noroiul e o constantă care ne însoțește de zeci de ani.