Într-un clasament neoficial pe națiuni, întocmit după primele două zile ale Jocurilor Olimpice de vară de la Rio de Janeiro, Australia ocupă locul 3, fiind la egalitate cu SUA și China (fiecare are 3 titluri). Nu este nicio surpriză astăzi, însă în urmă cu vreo patru decenii o asemenea poziționare părea de neimaginat. În 1976, după Montreal, oamenii sportului din țara de la antipozi au intrat în ședință. ”Cum e posibil ca o națiune mare ca a noastră să se întoarcă din Canada fără aur?”, iată întrebarea la care australienii au avut de răspuns atunci. Și nu numai că au răspuns, găsind soluții, dar au și pus pe picioare un sistem de promovare și dezvoltare a sportului. Și mă refer, desigur, la acela de performanță.
La Canberra, în capitala statului federal din emisfera Sudică, s-a amenajat, în timp, o adevărată ”tabără a sportului”, în care au fost aduși să lucreze cu performerii nu numai antrenori, ci și medici, preparatori fizici, nutriționiști, oameni de știință din diverse domenii adiacente sportului, precum și specialiști militari. Aceștia au conlucrat astfel încât să găsească soluții la cele mai neașteptate probleme, toți având drept obiectiv ca sportivii ce le trec prin mâini să exceleze mai apoi în competițiile internaționale. Și ca un exemplu că în Australia nimic n-a fost lăsat la voia întâmplării și că acolo ”nimic nu se pierde” (există respect între oameni și pentru oameni) voi aminti că George Gregan, înainte de a deveni campion mondial la rugby și cel mai bun jucător din lume, a trecut prin acel campus fiindcă avea platfus. Specialiștii australieni i-au filmat laba piciorului, i-au studiat-o pe computer, i-au confecționat mai apoi ghete speciale și l-au învățat să alerge.
Deloc întâmplător, așadar, că Australia a urcat de pe locul 32 la JO din 1976 (a avut o medalie de argint și 4 de bronz) pe 10 în 2012 (7 medalii de aur, 12 de argint, 16 de bronz) – la Sydney, în 2000, a fost pe 4.
Într-o altă țară, una pe care o cunoaștem foarte bine, o țară ce avea cam aceeași populație cu Australia prin 1990, România, lucrurile s-au întâmplat exact pe dos în sportul de performanță (și nu numai în el). Tot ce era bun înainte de 1989 – trebuie să recunoaștem că erau lucruri bune și atunci – s-a contestat, s-a schimbat, s-a distrus. Încetul cu încetul. Și nu numai că la noi nu s-a ridicat un centru asemănător aceluia de la Canberra – s-a făcut, de bine, de rău, baza ”Sydney 2000” de la Izvorani, însă aceasta mai are nevoie de multe alte dotări, în primul rând legate de ”știința sportului” (sau ar trebui mutat acolo Centrul de Cercetare în Problemele Sportului și, totodată, extins) -, dar s-a accentuat în timp o atitudine de dispreț, de nepăsare față de performeri. Iar dacă în Australia un sportiv cu platfus, Gregan, a izbutit să atingă cel mai înalt nivel mondial grație sprijinului primit, la noi cu siguranță că s-au pierdut mult, foarte multe posibile valori tocmai din cauza indiferenței cu care acei oameni (până la urmă, înaiute de a fi sportivi ei erau oameni) au fost tratați.
Așa se explică și faptul că România n-are nicio medalie după două zile de competiție la Rio. Și că țara noastră a alunecat în clasamentul pe natțiuni de pe locul 9 în 1976 (4 de aur, 9 de argint și 11 de bronz) pe 27 în 2012 (2 / 5 / 2) – la Sydney, în 2000, a fost pe 11.

