Ediția cu numărul 16 a Campionatului Mondial de atletism s-a încheiat ieri noapte, apoteotic, cu festivitatea de retragere a lui Usain Bolt. Firește că pe noi, românii, ne interesează mai mult ceea ce au făcut compatrioții noștri, iar locul 12, cel pe care s-au clasat Alina Rotaru (săritura în lungime) și Marius Gag (aruncarea greutății) nu este în măsură să ne satisfacă. Cu toate acestea, eu mă abțin să-i critic pe atleții români. Și iată care sunt motivele mele.

1. Nu sunt un specialist în atletism

Luna aceasta voi împlini 25 de ani de când activez în presa sportivă ca jurnalist (nu i-am pus la socoteală pe cei 5 ani în care am publicat din postura de corespondent, iar fotografie sportivă am început să fac în 1998). Am fost pentru prima oară la competiții atletice (Campionatul Național) prin 1993. Am mai urmărit apoi ce se întâmplă în atletismul românesc. Am mai fost la competiții. Am mai vorbit cu atleții. Le-am făcut fotografii. Chiar îmi amintesc că la Naționalele din 1993, după ce Nicoleta și Costel Grasu au cucerit titlul, am glumit cu ei întrebându-i ce fac cu două radiocasetofoane (era premiul pe care îl câștigase fiecare dintre ei)? ”Pe unul îl păstrăm noi, iar pe celălalt îl facem cadou unei rude, unui prieten”, a răspuns ”Nico”, zâmbind. Cu toate acestea, nu mă pretind că sunt în specialist în acest sport – specialistul, așa cum era cunoscut el în anii 90, când am pătruns în presă, era acea persoană care urmărește zi de zi, săptămână de săptămână, lună de lună ceea ce se întâmplă în sportul respectiv. Iar dacă nu sunt specialist în sportul respectiv pot eu să vorbesc?

2. Cluburile au dispărut, au sărăcit… De unde sportivi?

Nu îmi voi da cu părerea, așadar, ca tot românul, ca omul ”multilateral dezvoltat” despre care se vorbea în perioada comunistă, despre rezultatele înregistrate la CM de atletism de la Londra. Voi vorbi, însă, despre sport. Și voi face referire la disciplinele pe care le-am urmărit frecvent. În care pot pretinde că sunt specialist (am spus ”pretinde”, nicidecum că sigur sunt). În 2000, după JO de la Sydney, Ion Țiriac, pe atunci președintele Comitetului Olimpic Român, avertiza că vom ajunge rău în sport… L-a auzit cineva? Și dacă l-a auzit ce a făcut? Și eu, un umil ziarist și fotograf sportiv, am avut semne că sportul nostru se duce în jos. Cum aceste semne le-au avut și alții, oameni de sport mult mai experimentați decât mine. Când Gheorghe Florea, fost internațional de rugby, mi-a spus, prin 1998, că, pentru a face rost de bani de cazare și de masă, pentru echipa pe care o antrena, CFR Constanța, apelează la un prieten frizer, eu mi-am zis, în gând: ”Doamne, în ce țară am ajuns să trăiesc?” Fiindcă acel antrenor trăgea un semnal de alarmă. Situație dramatică, veți spune, poate, citind cuvintele rostite de acest om de sport, atunci: ”Prietenul frizer mai tunde câțiva inși, apoi îmi întinde banii încasați. Și uite așa reușim noi să mâncăm și să dormim la meciurile din deplasare!”. Credeți ca acest exemplu e singular? Și ce s-a întâmplat cu echipa de rugby CFR Constanța? A dispărut… A dispărut, iar trenurile nu merg mai repede la noi fiindcă au scăpat de ”povara” rugbystilor. Cam la fel cred că s-a întâmplat și în atletism. Am scris ”cred” fiindcă, repet, eu nu sunt specialist în acest sport. În rugby, în schimb, știu că în anii trecuți conducătorii federației mergeau prin țară pentru a convinge oficialitățile din diverse orașe să susțină echipele din sportul cu balonul oval. Federația ar fi dorit să mărească numărul formațiilor participante la Super-Ligă, însă din motive financiare promovatele preferau să rămână în liga a doua… Așadar, când n-ai cluburi puternice de unde să apară sportivi valoroși? Să fie o întâmplare că Gag și Rotaru, atleții cu cea mai bună clasare la Londra, sunt legitimați, de ceva timp, scurt timp, la CSM București, cel mai bogat club din țară? Sau că Alina se antrenează în Germania? Sau că Diță a cucerit titlul olimpic la maraton într-o perioadă în care se pregătea în SUA? Eu nu pot răspunde fiindcă, iarăși repet, nu sunt specialist în atletism. Știu, însă, că în sportul mondial, în țările dezvoltate (și) din punct de vedere sportiv există o structură piramidală: ai baza, cu practicanții de masă, copii, juniori, bine dezvoltată, atunci ai și de unde alege seniori, ai de unde să scoți mari campioni.

3. Noi cu ”arcul cu săgeți”, ei cu ”naveta spațială”

În urmă cu un an sau doi, Bianca Răzor, semifinalistă (locul 18) la această ediție a Mondialelor, la 400 m, îmi povestea că a fost în SUA, la o academie de atletism, una ținută (finanțată) de un fost mare sprinter american – nu-i dau numele fiindcă nu l-am reținut și s-ar putea să greșesc. Și acolo, antrenându-se, a fost filmată în timp ce alerga. Iar analiștii în cauză, specialiști în atletism, nu ca mine, i-au spus că pierde o sutime de secundă, două sutimi, un timp altfel infim, dar care poate conta la final, în turnantă. Și Bianca pierdea acea fracțiune de secundă fiindcă nu-și folosea nu știu ce mușchiuleț, un fleac acolo, de la picior… Nu trebuie să fii specialist în atletism pentru a-ți da seama la ce nivel au ajuns americanii în a-și pregăti atleții. E adevărat, ei au și sprinteri buni, unii înzestrați de Dumnezeu pentru acest gen de alergare. Și nu de ieri, de azi, ci de un secol și mai bine. Așadar, la noi pregătirea sportivilor se face, mai ales la copii, fără sprijinul științei, a cercetării. Pe când la alții, la națiunile astea dezvoltate, cele cu care vrem noi să ne comparăm, s-a ajuns la nivel de NASA. Și un alt exemplu pe care l-am mai dat, din rugby. În 1976, după JO de la Montreal, conducătorii sportului australian au fost deranjați de faptul că ai lor performeri s-au întors acasă fără niciun titlu olimpic. ”Suntem o mare națiune. Cum e posibil așa ceva!?”. Ei nu s-au certat, acuzat unii pe alții pentru acel insucces. Au discutat și au făcut în timp un institut al sportului la Canberra, în capitala federală a Australiei. Iar acolo, pe nu știu câte hectare, au pus bazele unui adevărat laborator al sportului. Au adus specialiști din fizică, biochimie, medicină, nutriție șamd, inclusiv din forțele armate. Lui George Greegan, de pildă, pe când era crud, încă puștan, i-au studiat laba piciorului pe computer (avea platfus). I-au confecționat ghete speciale, pe piciorul lui. L-au învățat să alerge șamd. Iar Greegan, care la noi, probabil, ar fi fost un rugbyst ratat (un rebut…), a devenit mai apoi cel mai bun jucător din lume. Fără să fiu specialist în atletism, mă întreb și vă întreb: ”Pot sportivii noștri, înarmați cu arc și cu săgeată, să se pună cu unii aflați într-o navetă cosmică?”. Eu nu răspund. Vă las pe dumneavoastră.

4. Sportivii nu sunt stimulați în mod eficient

Înainte de decembrie 1989, lucrurile erau clare în sportul nostru. Înregistrai o contraperformanță dadeai la note explicative de te plictiseai. Îți făceai autocritica în ședința de partid sau de utc. Sportivul, antrenorul, conducătorul din sport aveau o responsabilitate. Exista, însă, și o stabilitate. În sensul că nu dormeai în stradă dacă nu deveneai campion. Iar dacă luai medalie la JO, CM și CE te alegeai cu ceva. Nu cu foarte mult fiindcă așa erau vremurile (fiecare fotbalist al Stelei a primit câte un ARO revopsit, de la armată, după câștigarea Cupei Campionilor Europeni)… Din păcate! În zilele noastre, însă, sportivul a devenit profesionist. În sportul mondial nimic nu e la voia întâmplării. Așadar (ca să nu spun ”deci”), și la noi ar trebui să fie la fel. În sportul de azi, performerul se antrenează non-stop pentru a fi mai bun. Și în unele cazuri, după ce agață pantofii în cui, își găsește cu greu un alt drum în viață. Înainte de decembrie 1989, terminai cu sportul aveai o casă, o slujbă, de bine, de rău. Acum, dacă n-ai reușit să pui ceva bani deoparte ești în pom. Iar pomul se află în aer. Așadar, pentru a fi campion, un sportiv trebuie stimulat. Încă de tânăr, de mic. Oare de ce în fotbal s-a ajuns ca unele cluburi să încheie contracte cu părinții unor copii talentați? La noi, există, desigur, renta ce se acordă medaliaților olimpici, mondiali și europeni, însă nimeni, niciun sportiv nu este sigur de ea. Cum să-i stimulezi, așadar, pe performeri până să ajungă pe podium la JO, CM și CE? O idee a lansat-o fostul director al Centrului de Cercetare pentru Problemele Sportului, Pierre de Hillerin, în urmă cu mulți ani. Închei contracte cu sportivii. Cu drepturi și cu obligații. Le dai bani în funcție de rezultate. Le mărești subventia când aceștia își ameliorează performanțele. Le tai din bani când sunt în regres. Și îl pui să dea înapoi din banii acordați pe pregătire în cazul în care nu-și îndeplinește obiectivele pe competiție. Firește, n-o faci atunci când sportivii se accidentează. Ideea respectivă n-a fost acceptată, adoptată. Eu mă abțin să spun dacă e bună sau nu. E o idee. Una exprimată de un om de sport.

Nu sunt specialist în atletism. Și mă abțin, așadar, să-i critic pe românii care au concurat la CM de la Londra. Cu siguranță că și ei au o parte de vină pentru că n-au alergat mai repede, pentru că n-au aruncat mai departe sau fiindcă n-au sărit mai mult. Însă ca om care urmărește sportul de 25 de ani, ca ziarist, și de încă vreo 10 ca un simplu chibiț, nu pot arunca întreaga vină în cârca lor. Și fiindcă sportivii sunt, de fapt, niște copii. Iar copiii nu trebuie să plătească pentru erorile părinților lor.

Iar experiența dobândită ca observator al fenomenului numit sport mă face să cred că discuțiile pe seama comportării lor, discuții ”ca-ntre fani”, nu vor rezolva problema/problemele cu care se confruntă atletismul românesc la ora actuală. Mai mult decât atât, voi repeta un mesaj pe care l-am transmis și oamenilor de rugby în urmă cu vreo 15-20 de ani: ”Problemele atletismului nu le pot rezolva decât oamenii care activează în acest sport. Nu pot veni eu, ziaristul Marian Burlacu, să vă fac ordine în casa voastră! Nu e nici treaba mea. Și nici nu sunt eu în măsură să o fac”. Sau, cu altele cuvinte: ”Rufele murdare nu se spală în public!”.

Mie, ca ziarist, mi-ar fi simplu să propun acum ca atleții care au concurat la Londra, la Mondiale, să fie strânși în piața publică, iar lumea, printre care m-aș afla și eu, să arunce cu pietre în ei. Însă repet, experiența mă face să cred că astfel nu numai că nu se va rezolva problema atletismului, ci, mai grav, îi va îndepărta și mai mult pe copii de acest sport. De sport, în general.
Și repet, pentru a nu știu câta oară, fiindcă nu vreau să fiu înțeles greșit, nu sunt specialist în atletism.

Din Londra, cu prietenie în sport,
Marian Valentin Burlacu

PS – La această ediție a CM de atletism am fost acreditat ca fotograf