Imediat după finala Campionatului European feminin de handbal, Under 17, câștigată de handbalistele din Germania, organizatorii s-au apucat să pregătească festivitatea de premiere, cum era și firesc. Pe fondul muzical al celei mai premiate melodii din 2004, Dragostea din tei, a formației O-Zone, din republica Moldova, s-a montat podiumul, format din trei traverse roșii, unde aveau să se așeze medaliatele anului 2017.

… Fetele noastre au ratat o mare oportunitate de a fi și ele pe unul din cele trei covoare – ar fi meritat această onoare, pentru că și această generație este una de excepție, începând cu posturile de la stânga la dreapta și invers. Regretul nostru este cu atât mai mare, cu cât actuala ediție a Europeanului desfășurat în Slovacia a fost una de o foarte slabă factură tehnică, în care România putea să-și dovedească supremația. Naționale cu tradiție în handbalul juvenil, precum Franța și Suedia, pe care noi le-am învins, dar și cele ale Norvegiei, Rusiei , Danemarcei și Spaniei, n-au arătat nimic interesant, între cele două semicercuri – fără interi percutanți, fără pivoți arțăgoși, fără extreme cu aruncări tehnice, aceste selecționate au jucat anost, marcând goluri întâmplătoare, cele mai multe de la șapte metri. Singurele echipe cu adevărat valoroase, complete din toate punctele de vedere, au fost cele ale Germaniei și Ungariei, ocupantele locurilor unu și trei ale podiumului.

România, în componența ei, avea o linie de nouă metri excelentă, pivoți agili și bătăioși, extreme iuți și coordonatori cu viziune, handbaliste care s-au făcut remarcate în campionatele naționale, fie de junioare, fie de senioare. Din păcate, strategia de abordare a meciurilor a fost una falimentare, n-am construit mai nimic, nu s-a jucat colectiv și în viteză, iar victoriile împotriva Franței, Suediei și Spaniei au venit pe fondul evoluției și mai proaste a adversarelor, a ratărilor acestora. N-am văzut contraatacuri, nu ne-am descurcat la faza a doua, pivoții au fost statici, iar extremele au jucat la jumătate din potențial.

Am avut două meciuri importante, la acest European, cu Norvegia și cu Spania, echipe pe care le puteam învinge, iar punctele câștigate ne-ar fi dus pe noi în apropierea podiumului fruntașelor, pentru că n-am fi învins niciodată Germania sau Ungaria, cu atitudinea pe care am avut-o în Slovacia.

Cu Norvegia, bunăoară, după ce am terminat în avans prima repriză, 11-10, în doar 10 minute a mitanului secund am ajuns la 14-17! Ne-am bătut în continuare, pentru că nordicele începuseră să dea și ele semne de oboseală, ba chiar am fost aprope de egalare de două ori, 19-20, în minutul 52, 20-21, în minutul 53. Proasta inspirație a antrenorului nostru principal, de a juca cu o apărare avansată, în condițiile în care Norvegia nu avea interi de temut, a făcut ca tabela să se schimbe decisiv în favoarea adversarelor – au avut o extremă dreapta, pe direcția lor de atac, care s-a priceput cum nu se poate mai bine la depășirile unu la unu, înscriind gol după gol, în condițiile în care handbalistele noastre le urmăreau pe norvegience pe tot terenul. Și în loc ca antrenorul nostru să caute alte soluții, el își pierdea timpul să se certe cu arbitrii și cu cei de la masa oficială: scor final 23 – 27.

Și a venit primul meci contra Spaniei, care era decisiv, pentru că aveam nevoie de victorie, ca să mergem în semifinalele Campionatului European. Mă așteptam la o concentrare perfectă, la un angajament total și un rezultat pe măsură. Aveam să fiu extrem de dezamăgit – a fost cel mai prost meci de la acest European, în care ambele adversare s-au întrecut în pase la adversar, în ratări incredibile, din situații clare, în greșeli tehnice uimitoare, la acest nivel, mă refer la pași, la forțări și dublu dribling. Chiar și-așa, preț de 45 de minute am condus Spania mai mereu, la două-trei goluri, și speram la punctele de care aveam nevoie. Dar au fost șapte minute de rătăcire, care au schimbat tabela de la 20-18 la 20-23! Au fost cinci goluri la rând, în care România n-a avut reacție, nici în teren, dar nici de pe banca tehnică… De altfel, în cele 30 de minute din repriza secundă, tricolorele n-au reușit de cât nouă goluri, și-atunci cum să emiți pretenții la victorie? În minutul 58 era, totuși, 23-23, dar două greșeli ale lui Popa au făcut ca Spania să se ducă la 25-23: mai întâi a primit o pasă grea și adversara i-a luat mingia din mână, pe care a transformat-o în gol, 23-24. La următorul nostru atac, primim lovitură de penalitate, pe care aceeași Popa o ratează și Spania ne taxează din nou: scor final 23 – 25. Această lipsă de concentrare a venit din cauza oboselii, pentru că Andreea a fost ținută aproape 60 de minute în teren – toate handbalistele ar trebui să știe că interesul echipei este mai presus de spectacolul propriu, de afirmarea personală, în fața întregii lumi, iar Andreea ar fi trebuit să recunoască fără jenă că este obosită, pe final. Sigur, toți marii jucători mai ratează, la toate sporturile, așa că Andreea trebuie să ridice ochii și să meargă înainte, cu obligația ca din această întâmplare să fi învățat ceva!

Puteam mai mult, la acest European? Da, puteam, dar nu meritam! Echipa noastră a plecat în Slovacia într-o stare mult tensionată, din pricina antrenorului principal, care a ținut să-și arate, încă de la instalare, simpatia față de unele sportive, cât și antipatia față de altele, iar asta s-a petrecut public. Federația are vina că știa de toate aceste practici ale principalului, fără să intervină și să-l oblige pe acesta să se comporte echidistant față de tricolore. A lipsit coeziunea, unitatea, jocul colectiv, sacrificiul, iar asta ne face să ne bucurăm, totuși, pentru acest loc șapte. Singurele noastre câștiguri, în Slovacia, sunt portarii Diana Ciucă, inclusă și în echipa ideală a Europeanului, și Andreea Chetraru, care au ajutat decisiv echipa noastră să nu ajungă și mai jos, în ierarhia pe națiuni. A surprins plăcut și mezina lotului, Alicia Gogârlă, de numai 14 ani și jumătate, un inter dreapta de temut, care a înscris câteva goluri frumoase, atunci când a fost lăsată să joace mai mult.
De la Europeanul slovac mi-au rămas doar cele trei traverse roșii, care simbolizau podiumul, și regretul că fetele noastre nu și-au găsit un loc mai în față, cât și acordurile formației O-Zone, care vorbeau despre Dragostea din tei – putem spune că s-a vorbit și românește la ceremonia finală, nu?
Ionel Pană